Monica Lacoviște și Fibonacci Kids: cum a transformat matematica vedică într-o franciză educațională națională

Actualizat: septembrie 2026 · Podcast Fabricat în RO, episodul 14 · Autor: Adrian Ambrose, fondator Fabricat în RO

„Te iubesc și îți mulțumesc că ai avut încredere în mine.” Acesta este mesajul pe care Monica Lacoviște, fondatoarea Fibonacci Kids România, nu l-a uitat niciodată — trimis de un copil care a petrecut șase ani în centrele ei educaționale, de la primele exerciții de matematică mentală până la cursul de antreprenoriat. Este, spune ea, rezumatul a tot ce înseamnă Fibonacci Kids: nu doar calcule rapide, ci încredere construită pas cu pas.

În episodul 14 al podcastului Fabricat în RO, Monica Lacoviște a povestit drumul de 22 de ani în resurse umane care a condus-o, aparent din întâmplare, spre o franciză educațională prezentă azi în peste zece orașe din România. A vorbit despre matematica vedică, despre „arhitectura mentală” a copiilor, despre greșelile pe care le-a făcut ca antreprenoare la început de drum și despre motivul pentru care crede că un copil nu este niciodată doar o notă. Mai jos găsești transcrierea integrală a discuției, întrebare cu întrebare, alături de contextul și cifrele care completează povestea.

Cine este Monica Lacoviște dincolo de rolul de fondator

Cine este Monica Lacoviște dincolo de rolul de fondator?

În primul rând, spune ea, o persoană foarte curioasă — curiozitatea este „firul roșu” al vieții ei, alături de nevoia constantă de a învăța și de a explora întrebări noi.

„În primul rând sunt o persoană foarte curioasă. Deci curiozitatea este firul roșu al vieții mele, să spun așa. Sunt o persoană căreia îi place să învețe permanent, întrucât consider că de fiecare dată mai există o întrebare care este nevoie să fie explorată. Sunt o persoană interesată de educație și de dezvoltare personală. Sunt mamă, sunt creator de proiecte și iată în acest moment pot să spun că sunt o persoană împlinită”, spune Monica.

Cum a fost copilăria ei?

O copilărie frumoasă și simplă, fără dificultăți, alături de părinți și bunici de la care a moștenit responsabilitatea, perseverența și respectul pentru muncă.

„Copilăria mea a fost o copilărie frumoasă, simplă. Nu am avut dificultăți. I-am avut alături pe părinții și bunicii mei și în copilărie am învățat de la ei să fiu responsabilă, să fiu o persoană perseverentă. Fără perseverență nu aș fi reușit să ajung unde sunt astăzi. Și să fiu o persoană care respectă munca — această valoare este foarte importantă pentru mine, adică zona aceasta de muncă să muncesc astfel încât să pot să aduc o valoare vieții mele, dar și celor din jurul meu”, spune ea.

Ce fel de elevă era?

O elevă conștiincioasă și curioasă, dar căreia nu i-a plăcut niciodată memorarea mecanică — avea nevoie să înțeleagă informația în profunzime, nu doar să o reproducă.

„Eram o elevă conștiincioasă și, așa cum spuneam, și curioasă. Din nefericire pentru mine, eu nu am putut să memorez așa, cuvânt cu cuvânt, ceea ce era în manuale. Pentru mine era mult mai important să înțeleg informația respectivă și să o înțeleg mai în profunzime. Și acesta a fost unul dintre motivele pentru care la facultate erau niște discipline pe care trebuia să le învăț pe dinafară și efectiv nu reușeam — nu aveam notele cele mai mari la aceste discipline, dar mi-a plăcut întotdeauna să învăț într-o anume logică”, povestește Monica.

I-a plăcut matematica din copilărie?

Nu de la început — matematica a devenit o pasiune abia în liceu, datorită unei profesoare care i-a arătat că disciplina înseamnă mai mult decât formule.

„Matematica, până în clasa a IX-a, era pentru mine o disciplină ca orice altă disciplină. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, dar nici că mi-a plăcut extraordinar de mult. Însă lucrurile s-au schimbat când am întâlnit-o pe doamna profesoară Georgeta Burtea. Dumneaei mi-a arătat că matematica nu înseamnă doar formule. Matematica înseamnă o ordine, înseamnă logică, înseamnă disciplină și înseamnă sens. Și acela a fost pentru mine al doilea moment în care am înțeles cât de important este dascălul în viața unui copil și cât de mult poate să influențeze destinul”, spune Monica. Deși i-a plăcut extraordinar de mult matematica, nu a urmat o carieră în acest domeniu — „mult timp aveam acest regret că nu am mers în această direcție, dar iată că până la urmă viața m-a dus tot aici.”

Cine a influențat-o cel mai mult în copilărie?

Părinții și bunicii, pe zona de perseverență și responsabilitate — dar și o mătușă educatoare și o învățătoare din clasa I, care i-au arătat cât de mult poate influența un cadru didactic destinul unui copil.

„Părinții, bunicii, așa cum spuneam, pe zona aceasta de perseverență, responsabilitate, interes față de muncă. După care, o mătușă educatoare — ea avea grupa mică când eu aveam doi ani și mă lua la grădiniță. Era foarte entuziasmată, lucra cu foarte mare drag cu copiii și asta mi-a plăcut foarte mult. Și după care a fost doamna învățătoare din clasa întâi, care avea o autoritate extraordinară, o autoritate competentă. Aveam 100% încredere în doamna învățătoare. Iată un alt moment în care mi-am dat seama cât de mult poate să influențeze un cadru didactic destinul unui copil — și de atunci am această problemă vizavi de autoritățile care nu sunt competente”, spune ea.

Ce lecție primită de la părinți o ghidează și astăzi?

Lecția despre greșeală: nu conta că nu știa ceva, ci ce făcea cu acel „nu știu” — părinții au învățat-o să analizeze greșeala, nu să o ascundă sau să copieze rezultatul altcuiva.

„Părinții și bunicii mei îmi spuneau în felul următor: dacă am o lucrare de control și nu știu ceva anume, să nu copiez, să nu mă uit la ceilalți copii. Îmi explicau că problema este dacă nu ai învățat și copiezi pentru că nu ai învățat — atunci trebuie să vezi, să începi să înveți subiectul respectiv. Dar dacă ai făcut o greșeală, mai bine greșeala o faci pe mintea ta, pentru că ulterior greșeala nu trebuie ascunsă, ea trebuie analizată. De ce anume am greșit, ce anume nu am știut, unde anume trebuie să mă îmbunătățesc. Din greșeală noi putem să învățăm foarte mult”, spune Monica. Aceeași filozofie stă astăzi la baza Fibonacci Kids: „La Fibonacci noi am normalizat greșeala doar ca să extragem învățături din ea.”

Își imagina atunci că va avea un business în educație?

Nu — în copilărie nici măcar nu exista conceptul de „business” în România comunistă, dar îi plăcea să se joace de-a învățătoarea, ascultându-se singură la disciplinele din anul respectiv.

„Nu, nu mi-am imaginat, pentru că vorbim de perioada dinainte de 1989 și nici nu exista zona aceasta cu business-ul. Dar când eram copil, în vacanțele de vară, îmi plăcea foarte tare să am un caiet studențesc pe care mi-l liniam și îl făceam catalog. Și eu eram doamna învățătoare și mă ascultam pe mine — treceam acolo niște nume și mă ascultam la disciplinele pe care le avusesem de-a lungul anului. În felul acesta îmi și recapitulam materia din anul acela. Vorbeam foarte mult cu mine în perioada aceea și cred că mi-ar fi plăcut să fiu învățătoare, dar nu m-am gândit că voi ajunge să fac un business în educație la nivel național”, povestește ea.

Cum ar fi arătat viața ei dacă ne-am fi întâlnit acum 20 de ani?

Ar fi fost în plină carieră de resurse umane, convinsă că va rămâne acolo până la pensie — un domeniu în care a ajuns din întâmplare, dar de care s-a îndrăgostit.

„Acum 20 de ani eram în zona de resurse umane și vă spun sincer că nu m-aș fi gândit vreodată că o să ies din zona aceasta, pentru că am fost pasionată de acest domeniu. Am ajuns din întâmplare în resurse umane — am terminat facultatea în 1997, am fost ultima generație cu cinci ani de facultate, tot atunci a finalizat și prima generație cu patru ani, deci era o inflație de proaspăt absolvenți pe piața muncii. Am trimis CV-uri peste tot și prima ofertă pe care am avut-o a fost în resurse umane și i-am dat curs. Acum 20 de ani v-aș fi spus că probabil voi fi până la pensie în domeniul ăsta”, spune Monica.

Care a fost primul ei vis profesional în zona de HR?

Să aibă propria firmă, să devină independentă — un vis care, spune ea, venea de fapt din nevoia de libertate de a crea, nu neapărat din dorința de a fi șefă.

„În zona de HR, primul vis a fost să am firma mea, să devin, să spun așa, independentă. Și dacă este să merg un pic mai în spate, în adolescență, visul meu era să fiu șefă”, povestește ea.

Ce înseamnă astăzi succesul pentru ea?

Nu funcția de șef și nici doar cifrele financiare, ci libertatea de a crea și de a face lucrurile cu pasiune — și convingerea că succesul individual nu are sens fără a aduce valoare și celorlalți.

„Succesul nu înseamnă să fiu șefă. În timp mi-am dat seama că de fapt nu voiam să fiu șefă — eu voiam să am o anumită libertate ca să pot să creez, să am anumite programe concepute de mine, pe care să le pun pe piață. Succesul pentru mine înseamnă să fac lucrurile cu pasiune și să iubesc ceea ce fac. Succesul nu înseamnă doar cifrele sau situația financiară, deși și acestea sunt importante — pentru mine succesul înseamnă să fac lucruri care să aducă un plus de valoare, să îmi aducă și mie, dar și celorlalți. Este exact ca și mântuirea — eu nu cred că mântuirea este individuală, cred că este colectivă”, spune Monica.

22 de ani în resurse umane — lecțiile despre oameni și potențial

Ce au învățat-o oamenii în cei peste 20 de ani petrecuți în HR?

Că în spatele fiecărei abilități și al fiecărui comportament există o poveste legată de copilărie și adolescență — o descoperire care avea să devină, mai târziu, fundamentul filozofiei Fibonacci Kids.

„Oamenii m-au învățat multe, dar în primul rând am învățat că în spatele fiecărei abilități și în spatele fiecărui comportament există o poveste, care are legătură cu copilăria și adolescența. Lucrând în resurse umane, am reușit, probabil prin felul meu de a fi, să atrag foarte mult oamenii către mine și ei veneau și îmi povesteau, inclusiv viața lor personală. Și așa am înțeles de ce unii aveau anumite abilități mai dezvoltate, alții nu — de ce unii erau mai încrezători, de ce unii încercau și altora le era frică de eșec. Rădăcinile erau undeva în copilărie, în mediul în care trăiseră, în relațiile pe care le aveau cu părinții și bunicii”, spune Monica.

Care sunt competențele pe care le-a identificat la oamenii care reușesc?

Disciplina, autonomia reală (nu doar căutarea informației, ci crearea de cunoștințe noi), perseverența, responsabilitatea și deschiderea permanentă de a învăța ceva nou — trăsături pe care le-a văzut confirmate ulterior la mulți foști colegi deveniți antreprenori.

„La modul general, pot să spun că oamenii care sunt disciplinați reușesc. Oamenii care sunt autonomi — și când vorbesc de autonomie, vorbesc de oamenii care nu doar caută informații, ci și creează cunoștințe. Oamenii care sunt perseverenți, care sunt responsabili, oamenii care sunt întotdeauna deschiși să învețe ceva nou. Am observat, când am plecat din organizații, că m-am întâlnit cu o parte dintre foștii colegi și mulți dintre ei erau antreprenori de succes, cu companii foarte bune — pentru că acolo unde am lucrat eu am aplicat mereu mentalitatea de intraprenor: îmi imaginam că este propria mea companie, implementam cele mai bune soluții, aveam grijă de toți oamenii ca și cum ar fi ai mei”, povestește ea. Acesta este, spune Monica, motivul pentru care recomandă tinerilor să lucreze mai întâi în companii mari: „Este zona în care poți să înveți antreprenoriat pe banii altora.”

Când a făcut legătura dintre succesul profesional al adulților și experiențele lor din copilărie?

Nu de la început, ci treptat, de-a lungul celor 22 de ani, pe măsură ce ea însăși s-a format prin programe de training, coaching și mentorat care au învățat-o să evalueze obiectiv, nu subiectiv.

„Nu s-a întâmplat în primii ani, ci ulterior, încet-încet, pentru că în toată această perioadă și eu m-am dezvoltat — am fost la diverse programe de training, de coaching, de mentorat, pentru că îmi doream să știu mai mult. Important era pentru mine să știu să fac evaluare, să nu fiu subiectivă. Și încet-încet mi-am dat seama că modul în care ne dezvoltăm în copilărie abilitățile și competențele, sau dacă cei din jurul nostru văd potențialul nostru și știu să ne ajute să-l scoatem la suprafață, este foarte important. Oamenii ajung la interviu în procesul de recrutare, dar acela nu este primul moment din viața lor în care își dau seama că nu au anumite abilități dezvoltate — lucrurile încep mult mai devreme, din copilărie, din adolescență”, explică Monica. În HR, spune ea, tot ce se poate face este să selectezi persoana potrivită pentru profilul postului sau, dimpotrivă, să dai un aviz nefavorabil — „dar mai mult de atât nu putem să facem. Totul ține de persoana aceea.”

Cui îi este mai greu să recupereze abilitățile nedezvoltate în copilărie, după 25 de ani?

Nimic nu este imposibil de recuperat, dar dezvoltarea atenției, a memoriei de lucru, a reglării emoționale și a flexibilității cognitive durează mai mult la vârsta adultă și cere, de multe ori, o muncă interioară mai profundă — terapie sau coaching.

„Nu cred că este ceva ce nu mai poate fi învățat sau recuperat, dar dacă în copilărie nu ne dezvoltăm zona de atenție, de memorie de lucru, de reglare emoțională, partea de comunicare, anumite tipare de gândire — deci această flexibilitate cognitivă — asta nu înseamnă că la 25-30 de ani nu putem să scoatem la iveală acel potențial. Însă durează mai mult din ce am observat eu și este nevoie de o conștientizare mai profundă a acestor elemente. Probabil este nevoie să lucrezi mai mult cu tine, poate să mergi și la o terapie, să faci și coaching, ca să începi să îți dezvolți zona aceasta”, spune Monica.

De la o carieră de succes în HR la reconversia în educație

Cum au influențat cei 22 de ani în HR filozofia Fibonacci Kids?

Direct — de la ideea că este bine ca abilitățile să fie dezvoltate din copilărie, pentru că ele reprezintă baza succesului ulterior în viață. Matematica a devenit doar instrumentul prin care Monica susține copiii în dezvoltarea acestor abilități.

„Plecând exact de la ce spuneam, că abilitățile este bine să fie dezvoltate în copilărie, ele sunt baza. În funcție de aceste abilități, ulterior copilul poate să aibă sau nu succes în viață. Noi avem programul ancoră de matematică, dar matematica este un instrument prin care îi susținem pe copii în dezvoltarea funcțiilor executive — vorbim aici de controlul inhibitor, de memoria de lucru și de flexibilitatea cognitivă. Dacă acestea nu sunt dezvoltate, pentru copil va fi foarte dificil să învețe nu doar matematică, ci orice altceva — o limbă străină, un instrument, istorie, geografie”, explică Monica. Scopul, spune ea, este să susțină copiii să-și dezvolte „metacompetențele” despre care vorbea profesorul Mircea Miclea — competențe utile toată viața, nu doar cât trec prin școală.

Care a fost momentul decisiv în care a decis să o ia de la zero, după o carieră de succes în HR?

Nu a fost neapărat un moment anume, ci senzația treptată că nu mai are ce învăța în resurse umane — și decizia conștientă de a-și asuma un risc mai degrabă decât să rămână într-un domeniu fără pasiune.

„Nu a fost neapărat așa un moment. Am simțit la un moment dat că nu mai am ce să învăț din zona de resurse umane și atunci am spus că prefer să îmi asum un risc și să o iau de la zero decât să rămân într-un domeniu unde nu mai fac lucrurile cu pasiune”, spune Monica.

A fost de la început o pasiune sau doar o afacere?

La început, educația a fost pentru ea doar o oportunitate de business — s-a transformat în pasiune abia după prima lecție demonstrativă susținută direct cu copiii.

„Mai întâi a fost pentru mine o oportunitate de business. Însă foarte repede mi-am dat seama că ea se va transforma într-o mare pasiune, și lucrul acesta s-a întâmplat când am avut prima lecție demonstrativă cu copiii. Mi-a plăcut atât de mult, m-am simțit atât de bine în preajma copiilor, am simțit efectiv că sunt ca un pește în apă și mi-am dat seama că aceasta îmi oferă o libertate — libertatea de a crea, de a cerceta, de a studia și apoi de a pune în practică”, povestește ea. Pe de altă parte, spune Monica, această libertate a venit și cu o mare responsabilitate: „Aici nu este vorba despre a repara. La copil nu este nimic de reparat — copilul are un potențial, iar rolul nostru este să îl susținem să își descopere acel potențial și apoi să îl scoatem la lumină.”

I-a fost frică să renunțe la o carieră stabilă?

Nu, pentru că avea deja experiența unui business anterior care nu mai mersese după criza din 2008-2009 — și știa că, în cel mai rău caz, se putea întoarce oricând în resurse umane.

„Nu, nu mi-a fost frică. Eu am mai avut un business înainte care a mers foarte bine, la un moment dat nu a mai mers — a fost criza din 2008-2009. Și nu mi-a fost frică pentru că puteam să mă reîntorc în resurse umane. Așa cum spuneam, eu am preferat acest risc pentru că pentru mine este mai important să nu regret că nu am făcut ceva, decât să fac și să văd că nu am avut rezultate. Măcar am încercat, am văzut despre ce este vorba”, spune Monica.

Cum au reacționat cei apropiați la decizia ei?

Nu au încurajat-o activ, dar nici nu au descurajat-o — au fost mai degrabă sceptici față de domeniul educației pentru copii, deși aveau încredere în ea ca persoană.

„Nu au încercat să mă oprească, nici nu m-au descurajat. Ei aveau încredere în mine, însă erau puțin sceptici vizavi de domeniu — oare o să meargă, oare n-o să meargă, oricum copiii merg la școală. Chiar la un moment dat mi-a spus cineva: trebuie să recunosc că atunci când ai spus că vrei să te apuci de business-ul ăsta, eu nu ți-am spus nimic, dar nu am crezut că o să meargă și nu am crezut că o să meargă atât de mult timp”, povestește Monica.

Ce sacrificii a făcut pentru acest drum?

Timp — mult timp, petrecut la birou până noaptea târziu în primii ani —, confortul unei cariere stabile și un confort financiar, pentru că tot ce câștiga reinvestea în dezvoltarea francizei.

„Multe. În primul rând timpul — au fost ani în care ziua mea de lucru nu se termina o dată cu programul. Chiar și acum mai sunt zile în care lucrez 10-12 ore, dar din ce în ce mai puține. Am sacrificat timpul petrecut cu familia, cu copilul meu și, nu în ultimul rând, timp pentru mine. După care a trebuit să investesc, într-o perioadă chiar de ani de zile — ceea ce câștigam efectiv investeam în dezvoltarea francizei”, spune ea.

Care a fost cea mai grea perioadă din dezvoltarea afacerii?

La aproximativ un an după lansarea francizei, când au venit mulți parteneri noi în rețea deodată, iar entuziasmul inițial a fost dublat brusc de o cantitate mare de responsabilități — momentul în care a înțeles că trebuie să treacă de la rolul de antreprenor la cel de „constructor de sistem”.

„Cea mai grea perioadă a fost la un an de zile după ce am lansat franciza, pentru că într-un timp relativ scurt au venit mai mulți parteneri în rețeaua noastră și, pe lângă acest entuziasm, au venit și foarte multe responsabilități. Cred că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să trec de la antreprenor la constructor de sistem — aveam nevoie de materiale pregătite, proceduri, manuale pentru parteneri, partea de instruire. După acea experiență am automatizat anumite procese astfel încât să nu mai stau până la miezul nopții la birou”, povestește Monica.

Ce a învățat despre ea în această reconversie?

Că este mult mai curajoasă și mai rezilientă decât credea și că multe dintre cele mai bune decizii ale ei au apărut exact atunci când a avut curajul să iasă din zona de confort.

„Am învățat multe. Am învățat că sunt mult mai curajoasă și mai rezilientă decât credeam eu că sunt. Multe decizii bune le-am luat atunci când am avut curajul să ies din zona de confort, chiar dacă mi-a fost greu — dar ulterior bucuria mea a fost și mai mare când am văzut că am reușit să depășesc un tipar anume. Am învățat că este bine să ai curaj, să încerci să treci peste provocări, pentru că toate lucrurile astea duc la încredere în sine”, spune ea.

Ce ar face diferit dacă ar lua totul de la capăt?

Ar porni cu o echipă de oameni maturi și profesioniști de la bun început — deși recunoaște, autoironic, că la început nu avea nici resursele, nici cunoștințele de business necesare ca să știe ce anume să delege.

„Dacă ar trebui să o iau de la capăt, cred că la început aș pleca cu o echipă de oameni maturi, profesioniști. Toți cei care demarează ca antreprenori au această tendință de a nu delega — și eu am făcut la fel, deși predam în resurse umane cursuri de management și vorbeam despre delegare. Dar eu nu știam business-ul foarte bine la început, făceam absolut totul singură. Nu știam ce anume să deleg cuiva pentru că eu aveam nevoie să învăț business-ul. După care nu sunt atât de multe resurse când demarezi — nu ai resurse financiare ca să îți angajezi oameni maturi profesioniști care au aceleași valori ca tine. E totuși un paradox, dar cred că trebuie să treci și prin micromanagement ca să ajungi la momentul în care poți avea o echipă profesionistă”, explică Monica.

Ce le spune celor care cred că este prea târziu să-și schimbe viața la 45 de ani?

Că nu este niciodată prea târziu — dimpotrivă, la 45 de ani ai deja experiența și competențele acumulate, ceea ce face din această vârstă un moment ideal pentru o schimbare, nu unul nepotrivit.

„Nu este prea târziu, dar le spun că este chiar o perioadă foarte bună din viața lor, pentru că până la 45 de ani au acumulat experiență, au competențe și este chiar un moment ideal pentru așa ceva. Dacă ne uităm la firme mari și cunoscute, nu doar în România, ci peste tot în lume, unii dintre cei care le-au creat au plecat la peste 50 de ani cu afacerea. Nu este niciodată prea târziu și este mai bine să încerci — poate nu îți reușește, dar decât să ai regretul că nu ai încercat. Dacă la 45 de ani ești o persoană perseverentă, îți place domeniul, ești responsabil și ai resursele necesare, atunci acesta este momentul ideal”, spune Monica.

Cum a apărut Fibonacci Kids și matematica vedică

Cum a apărut ideea Fibonacci Kids și de ce a ales matematica?

Nu a ales-o ea — matematica „a ales-o” pe ea, spune Monica, după ce a pornit cu un centru de aritmetică mentală axat pe viteza de calcul și a observat treptat că părinții și copiii aveau nevoi mult mai complexe.

„Nu am ales matematica, ea m-a ales pe mine. Am demarat prima dată cu un centru educațional de aritmetică mentală, unde obiectivul principal era îmbunătățirea vitezei de calcul. Dar am observat din feedback-urile copiilor și din discuțiile cu părinții că ei aveau nevoi mai complexe — legate de matematica de la școală, de performanță crescută pentru concursuri, dar și de formule de calcul care să-i ajute să rezolve mai rapid exerciții”, povestește Monica.

Cum a descoperit matematica vedică?

Studiind sistematic programa școlară și manualele alternative, a găsit matematica vedică — un sistem de calcul rapid de origine indiană, vechi de peste 3.000 de ani, popularizat sub formă de formule abia în secolul al XIX-lea.

„Am început să studiez programa școlară, am studiat destul de bine toate manualele alternative, să văd ce se întâmplă în ele. După care am găsit matematica vedică, care este o matematică indiană, destul de veche, undeva cam de peste 3.000 de ani, și a început să fie popularizată în secolul al XIX-lea, cu formulele cum sunt astăzi. Am studiat în paralel programa școlară și matematica vedică, m-am și instruit pe zona asta, am făcut niște cursuri și am început să creez aceste programe”, explică ea. Rezultatul a fost o echipă completă în jurul metodei: „Am avut alături de mine un profesor de matematică, un psiholog, pentru că ceea ce am făcut la Fibonacci nu sunt doar calcule — în manuale sunt și exerciții și jocuri pentru dezvoltare cognitivă.”

Ce înseamnă „arhitectura mentală” despre care vorbește atât de des?

O metaforă despre minte: informațiile pe care le deținem sunt ca mobila dintr-o casă — utilă și frumoasă, dar inutilă dacă structura de rezistență (competențele) nu este solidă.

„Imaginați-vă o casă, și în casă există mobilă foarte frumoasă. Mobila este utilă, folositoare și frumoasă. Dar ca să poți să pui mobila aceasta în casă, trebuie să ai o structură de rezistență, o fundație foarte bună, instalații care să funcționeze. Așa văd eu arhitectura mentală — informațiile sunt mobila, iar structura, fundația și instalațiile sunt aceste competențe. Degeaba este o mobilă frumoasă dacă casa este construită din carton și la prima ploaie cade. Aceste competențe sunt structura de rezistență pentru viitorul adult — îl vor susține atât la școală, cât și în viața de zi cu zi”, explică Monica.

Ce problemă încearcă Fibonacci Kids să rezolve în societatea din România?

Nu neapărat o singură problemă — ci, prin matematică drept instrument, susținerea copiilor în dezvoltarea competențelor care le vor fi utile toată viața, într-un cadru bazat pe relația solidă dintre mentor și copil.

„Nu știu dacă noi vrem să rezolvăm neapărat o problemă. Prin matematică vrem să îi susținem pe copii în dezvoltarea acelor competențe care le vor fi utile toată viața. Copilul se află în centrul proiectului nostru, după care este fundația — relația dintre mentor și copil. Dacă copilul nu are încredere, dacă mediul în care vine nu este deschis către învățare, către a pune întrebări, către a face greșeli ca să învățăm din ele, această fundație nu este solidă și copilul nu are pe ce să se sprijine”, spune Monica.

Ce face concret un copil într-o sesiune la Fibonacci Kids?

Sesiunea durează 75 de minute, structurată în două blocuri de lucru individual și în echipă, cu o pauză de 10 minute organizată după un protocol clar și cinci minute finale dedicate „gamificării” prin recompense simbolice.

„Copiii la noi se antrenează în primul rând individual, dar avem și exerciții și jocuri în echipă, pentru că dezvoltăm și zona de comunicare și colaborare. Sesiunea este de 75 de minute — lucrăm 30 de minute, avem 10 minute pauză organizată după un protocol (mentorul observă cum e grupa și alege exercițiile potrivite), apoi încă 30 de minute de lucru, iar ultimele cinci minute sunt pentru gamificare — niște recompense simbolice pe care copilul învață să le asocieze cu un motiv concret, astfel încât să se poată autoevalua singur”, explică Monica.

Care este vârsta potrivită pentru a începe un program Fibonacci Kids și de ce?

Oricând între 4 și 14 ani — programele sunt împărțite pe trei intervale de vârstă, iar fiecare copil intră direct la nivelul potrivit competențelor sale, stabilit printr-o lecție demonstrativă și o evaluare inițială.

„Oricând între 4 și 14 ani. Programele noastre de matematică sunt de la 4 la 6 ani, de la 7 la 10 ani și de la 10 la 14 ani. Mai întâi avem o lecție demonstrativă, în cadrul căreia facem și o evaluare ca să vedem achizițiile pe care le are copilul, astfel încât să-i recomandăm de la ce nivel și de la ce modul să înceapă — dacă e pregătit pentru modulul 3, nu trebuie să o ia de la modulul 1″, spune Monica. La fel de important este să afle și obiectivul părintelui: îmbunătățirea rezultatelor școlare, performanță pentru concursuri și olimpiade sau tehnici rapide de calcul.

Ce alte programe educaționale a dezvoltat, pe lângă matematică?

Un curs de citire pentru începători (5-8 ani), axat pe înțelegerea textului, dicție și vocabular prin jocuri de rol, și un curs de antreprenoriat și educație financiară pentru copiii între 9 și 14 ani.

„Avem program de citire pentru începători, pentru copiii de cinci-opt ani — fie că nu știu deloc să citească, fie că știu cât de cât, dar nu înțeleg textul. Programul e gândit ca, o dată să învățăm să citim, după care să înțelegem ceea ce citim, după care să compunem ceva. Avem foarte multe exerciții pentru dezvoltarea dicției și a vocabularului, chiar și jocuri de rol cu tematică de dezvoltare personală. Și am omis să spun că avem și cursul de antreprenoriat și educație financiară, pentru copiii între 9 și 14 ani”, povestește Monica.

Cum se diferențiază Fibonacci Kids de alte centre educaționale din România?

Nu neapărat printr-o rețetă unică — fiecare centru are propria filozofie —, ci prin combinația dintre relația puternică mentor-copil, instrumentele de dezvoltare cognitivă și comunicarea permanentă cu părinții, astfel încât copilul să nu se simtă „strivit” între profesor și familie.

„Nu știu dacă noi facem diferit față de alte centre, pentru că fiecare centru are propria lui metodologie și filozofie. Ce facem noi: relația cu mentorul este foarte importantă, după care aceste instrumente prin care urmărim îmbunătățirea performanței școlare la matematică și la citire, și relația cu părinții. Este foarte important să creăm o comunitate strânsă, pentru că un copil nu poate să aibă rezultate doar venind la noi o dată sau de două ori pe săptămână — trebuie să colaborăm cu părinții astfel încât copilul să nu perceapă că este la mijloc între profesor și părinte, ci să simtă o energie caldă în jurul lui”, explică Monica.

Filozofia educațională — greșeala, regulile și disciplina pozitivă

Cine a transformat matematica într-un „bau-bau” pentru atâția copii?

Nu există un singur vinovat — este un cumul de factori: așteptările nerealiste, comparațiile constante între copii, sistemul de notare și, uneori, chiar părinții care spun cu mândrie că nici ei nu s-au priceput la matematică.

„Nu cred că există un singur vinovat. Nu sunt copii care nu pot să învețe matematica, nici la noi la Fibonacci nu am văzut lucrul acesta — este vorba de așteptările pe care le avem și de stilul de învățare al fiecărui copil. Copilul asociază de foarte multe ori matematica cu emoția pe care i-o creează eșecul — un răspuns incorect, faptul că iese la tablă și e certat, faptul că ceilalți pot să râdă de el. Plus comparația care se face între copii, sistemul de notare prin care copiii sunt identificați printr-o notă. Și sunt mulți părinți care spun cu mândrie că nici lor nu le-a plăcut matematica — ce zice un copil când aude asta de la un părinte?”, spune Monica.

Un copil nu reprezintă doar o notă — atunci ce reprezintă?

Un potențial vast care are nevoie să fie explorat — o notă mai mică într-o perioadă dificilă nu anulează faptul că un copil poate avea o memorie excelentă, curiozitate și un potențial extraordinar care doar așteaptă condițiile potrivite ca să înflorească.

„Reprezintă un potențial vast, care are nevoie să fie explorat. Există situații în care copilul trece printr-o perioadă mai dificilă — asta nu înseamnă că nu poate fi un copil cu o memorie foarte bună, curios, dar care are o perioadă mai dificilă. Nu putem să-l etichetăm pentru că a luat o notă mai mică. Un test trebuie făcut pentru feedback, ca un copil să înțeleagă ce anume mai are de îmbunătățit — un instrument de dezvoltare, nu un instrument prin care copilul este pedepsit”, explică Monica. Ea recomandă, în locul feedback-ului clasic, ceea ce numește „feed-forward”: o recomandare pozitivă pentru viitor, nu doar o privire înapoi la greșeală.

Dacă ar dispărea notele din școală, ar crește performanța copiilor?

Nu neapărat — problema nu sunt notele în sine, ci mentalitatea de comparație pe care le-am construit în jurul lor; fără note, spune Monica, am găsi rapid alte moduri de a compara copiii între ei.

„La mentalitatea pe care o avem noi în România la momentul de față, vă garantez că vom găsi alte modalități de a compara copiii între ei. Deci aici problema nu sunt notele, ci mentalitatea noastră. Un test trebuie făcut pentru feedback, pentru ca un copil să înțeleagă ce anume mai are de îmbunătățit — nu ca instrument prin care copilul este pedepsit”, spune ea.

Performanța poate crește fără presiune asupra copiilor?

Da — dar nu fără provocări. Monica face o distincție clară: presiunea nu generează performanță, însă copilul are nevoie de standarde din ce în ce mai înalte, stabilite pas cu pas, ca să progreseze.

„Eu cred că performanța se face fără presiune, dar nu se face fără provocări. Copilul trebuie să fie expus la niște provocări, pentru că altfel nu există performanță din punctul meu de vedere. Provocarea înseamnă să îmi stabilesc pas cu pas standarde mai înalte. De fiecare dată eu trebuie să-mi pun niște standarde noi, astfel încât să pot pas cu pas să merg către performanță”, explică Monica.

Cum arată, concret, un exemplu de regulă și limită sănătoasă pentru un copil?

Reguli simple, stabilite clar de la început și legate de o consecință logică — nu o pedeapsă arbitrară — astfel încât copilul să înțeleagă limita fără să se simtă apăsat.

„Copilul trebuie să știe că există niște limite. Un copil care nu are limite, care nu are niște reguli, este un copil debusolat și foarte nesigur pe el. Regulile nu trebuie să fie complexe — de exemplu, dacă lucrezi cinci minute, după aia primești o prăjitură, sau dacă faci un exercițiu, ne uităm împreună la un desen. Dacă continui cu un comportament nepotrivit, nu ne mai uităm la desene astăzi. E foarte simplu. Și creierul nostru are nevoie ca după fiecare activitate să primească o recompensă, să primească dopamină — exact ca la jocurile pe telefon”, explică Monica, care recunoaște deschis limitele propriei experiențe de parenting: fiica ei a refuzat ideea unei „pauze” acasă, deși o accepta firesc la grădiniță.

Cum ajung copiii să respecte regulile stabilite la cursurile Fibonacci Kids?

Prin coproprietate — copiii scriu ei înșiși, împreună cu mentorul, regulile grupei, iar faptul că le-au formulat cu propria mână îi face să le respecte aproape întotdeauna.

„Un lucru pe care îl facem, nu la fiecare sesiune, dar din când în când: copiii lucrează în echipă și sunt rugați să scrie pe o foaie de hârtie trei reguli pe care să le respectăm în cadrul grupei. Bineînțeles că și mentorul scrie trei reguli, le punem pe tablă și le agreem. Regulile sunt foarte simple — lucrăm 15-20 de minute, după care avem o pauză, nu vorbim în timp ce ceilalți colegi lucrează. Și în momentul în care copiii scriu aceste reguli chiar cu mânuța lor și le agreează împreună cu mentorul, lucrurile chiar se întâmplă — foarte rar sunt copii care le încalcă”, spune Monica.

Povești care au transformat-o — rezultate și momente memorabile

Există copii pentru care metoda Fibonacci nu funcționează?

Monica nu crede că există copii pentru care metoda „nu funcționează” — dar insistă că feedback-ul constant și personal către părinți, dat față în față după fiecare sesiune, este esențial pentru rezultate, nu o aplicație automatizată.

„Nu, nu cred că nu funcționează metoda. Feedback-ul pe care îl dăm părinților este la fiecare sesiune, nu avem o aplicație — este foarte important pentru noi să discutăm, să dezvoltăm această conexiune între noi și părinți. Ținând această legătură permanentă, față în față, părinții ne spun ce au observat la copil, ce anume li se pare că ar mai fi nevoie să lucrăm. Dacă am terminat din manual toate exercițiile, recomandăm părintelui fișe suplimentare de lucru acasă. În felul acesta avem o comunicare permanentă și copilul se simte îngrijit, atât de noi, cât și de părinte”, explică Monica.

Care este cea mai emoționantă transformare pe care a văzut-o la un copil?

Povestea unei fetițe extrem de isteață, dar blocată complet la exerciții simple — până când Monica a descoperit că mama ei țipa la ea acasă, la teme, iar odată rezolvată această tensiune, fetița s-a „relaxat” și a început să rezolve exercițiile cu ușurință.

„Fetița era foarte isteață, dar se întâmpla ceva — nu mai putea să asocieze cifra doi cu două degete. În timp, mi-a povestit că mami, în momentul în care o ajuta la teme, țipa la ea, și atunci ea se bloca. Am avut o discuție și am spus că trebuie să vorbim cu mami ca să nu mai aibă acest comportament. Peste vreo două-trei sesiuni, ea a venit foarte victorioasă și a spus: «Uite, s-a rezolvat, mami nu mai țipă la mine» — și eu am întrebat cum s-a întâmplat, și mi-a spus: doamna profesoară i-a zis «tonul jos, tonul jos». Eu m-am relaxat și nu știu cum, dar am știut să rezolv exercițiile atunci. Acela chiar a fost un moment care m-a impresionat până la lacrimi, pentru că am văzut bucuria copilului, s-a simțit tratat exact așa cum merită”, povestește Monica.

Există un tipar comun în poveștile copiilor care „nu pot, nu vreau”?

Da — de la refuzul inițial de a încerca ceva nou, la un „poate încerc eu, dacă nu, te chem” spus câteva luni mai târziu; procesul cere răbdare din partea mentorului și multă muncă de descoperire a blocajului real.

„Vin copii la noi care la primele sesiuni ne spun foarte clar: nu știu, nu pot, dar nici măcar nu vor să încerce. Mergem încet și lucrăm cu ei — haideți să vedem ce anume nu înțelegi, cum anume să facem. Și îi vezi după vreo două luni cum lucrează, și din priviri îl întrebi «vrei să te ajut?», iar el zice «nu, nu, doamna, stai liniștită, mai întâi încerc eu, dacă nu, am să te chem». Și lucrul ăsta este foarte important pentru noi — de la nu pot sau nu vreau să lucrez, la nu o să încerc eu și dacă nu reușesc, te chem pe tine”, spune Monica.

Care este una dintre cele mai frumoase transformări văzute la un copil?

Trecerea de la „m-am plictisit” (spus adesea de copiii care nu au fost puși niciodată în fața unor provocări reale) la momentul în care, după câteva încercări reușite, copilul își formează singur un tipar de curaj și începe să caute provocările, nu să le evite.

„Când copiii mici întâlnesc un concept matematic nou care li se pare mai dificil, ei nu spun «nu pot, nu vreau», la ei este altceva — «m-am plictisit, nu aș mai vrea să vin la curs». Dacă nu a fost pus în fața unor provocări până la vârsta aceasta, el nu va avea din proprie inițiativă curajul să meargă mai departe. Noi venim către el cu foarte multă răbdare, fără să-l certăm, găsim modalități alternative — și încet-încet el are curaj să încerce ceva nou și reușește, și atunci apare bucuria, dopamina la creier. La a treia încercare deja se formează un tipar: de fiecare dată când întâlnește o provocare, vrea să vadă cum este, își asumă riscul”, explică Monica. Ea avertizează și părinții asupra unei „capcane” frecvente: renunțarea rapidă la activități diverse (înot, șah, karate) atunci când copilul spune că „nu îi mai place” — de multe ori este vorba, de fapt, de rezistență la ieșirea din zona de confort, nu de lipsă reală de interes.

A existat vreun moment în care i-au dat lacrimile la un centru Fibonacci Kids?

Da, mai multe — inclusiv scena descrisă mai sus, cu fetița și mama care țipa la teme, un moment pe care Monica îl descrie ca fiind printre cele mai puternice din activitatea ei.

Monica revine la povestea fetiței care s-a „relaxat” după discuția despre tonul folosit acasă: „Acela chiar a fost un moment care m-a impresionat până la lacrimi, vă spun sincer, pentru că am văzut bucuria copilului, s-a simțit tratat exact așa cum merită.”

Cum măsoară progresul copiilor și cum oferă feedback părinților?

Prin observație directă la fiecare sesiune — evoluția la matematică sau citire, feedback-ul primit de la școală, dezvoltarea atenției și a memoriei de lucru — comunicat verbal, față în față, nu printr-o aplicație automatizată.

„Rezultatele le măsurăm foarte simplu. Vedem evoluția la matematică sau la citire — ei încep să citească mai bine, să înțeleagă textul, să răspundă la întrebări; la matematică rezolvă probleme din ce în ce mai complexe și își integrează tehnicile din matematica vedică. Apoi avem feedback-ul de la școală — părinții ne spun că se îmbunătățesc rezultatele școlare. Copilul devine mai atent, are o memorie de lucru mai bună, devine mai perseverent și mai responsabil, nu-i mai este teamă să încerce”, spune Monica.

Ce vede un părinte după câteva luni de curs?

Evoluția vizibilă la matematică, citire sau educație financiară, dar și schimbări de comportament — mai multă perseverență, mai puțină teamă de eșec și copii care încep să-și facă temele fără să mai fie „împinși” de părinte.

„Vede în primul rând evoluția copilului la matematică, citire sau cunoștințele de antreprenoriat și educație financiară. Pe lângă asta, unii copii își dezvoltă partea de atenție — dacă atunci când a venit la noi putea să stea atent un minut, peste două săptămâni încă două minute, și tot așa. După care devine ceva mai perseverent și mai responsabil, poate să stea și singur să-și facă temele, fără să mai fie neapărat părintele lângă el. Devine mai curios și mai încrezător, nu-i mai este teamă să încerce”, explică Monica, dând și exemplul școlii de vară Fibonacci Kids, unde copiii care veneau inițial „doar două săptămâni, să vedem cum este” ajung să nu mai vrea să plece după cinci săptămâni.

Există un mesaj primit de la un copil sau un părinte pe care nu îl va uita niciodată?

Da — mesajul „te iubesc și îți mulțumesc că ai avut încredere în mine”, primit de la un copil care a petrecut șase ani în centrul ei, de la primele exerciții de matematică mentală până la cursul de antreprenoriat.

„Mesajul acela a fost: te iubesc și îți mulțumesc că ai avut încredere în mine. A fost de la un copil care a fost șase ani la noi în centru, deci a început de când era mic — a terminat toate programele educaționale, a făcut și cursul de citire și a antreprenoriat absolut totul, e ca un fel de cei șapte ani de acasă. Șase ani i-a petrecut împreună cu noi”, povestește Monica.

Ce nu învață copiii azi la școală și competențele viitorului

Ce nu învață copiii astăzi la școală?

Creativitatea, capacitatea de a asocia informații între ele, reglarea emoțională și competențele de relaționare — abilitățile de „a colabora unii cu alții” pe care sistemul actual, axat pe programă și note, nu le dezvoltă suficient.

„Cred că nu învață să-și dezvolte partea de creativitate. Cred că nu învață să asocieze informațiile între ele. Reglarea emoțională și zona aceasta de relaționare — cum anume să colaborăm unii cu alții”, spune Monica.

Ce competențe vor fi esențiale în următorii 20 de ani?

Autodisciplina, autonomia (nu doar consumul de informație, ci crearea de cunoștințe noi), mentalitatea de „creator” și gândirea de tip „designer” — capacitatea de a anticipa și rezolva probleme neprevăzute, nu doar exerciții cu răspuns unic.

„Autodisciplina — îmi stabilesc niște reguli și le urmez. Autonomia — este foarte bine să creez și informații noi, nu doar să rămân la cele pe care le am. După care este mentalitatea de creator, în care copilul își dă seama că nu este aici doar ca să consume, ci și ca să producă ceva — o mentalitate de creștere în care este importantă învățarea, nu doar succesul. Și mai este vorba de acea gândire de tip designer, în care sunt flexibil, nu am o schemă fixă pentru o problemă — nici de matematică, nici de viață — și atunci încep, observ, analizez, întreb, încerc, greșesc, repar și găsesc o nouă modalitate de a rezolva problema”, explică Monica.

De ce este importantă gândirea de tip „designer” în viața reală?

Pentru că viața, spre deosebire de o problemă de matematică rezolvată acasă, nu vine cu un enunț clar în fiecare dimineață — cere anticiparea situațiilor neprevăzute, nu aplicarea mecanică a unei rețete învățate.

„La matematică eu vin cu o problemă creată de mine și dumneavoastră o rezolvați. Dar dimineața când vă treziți nu primiți pe telefon problema zilei — ieși în lume și acolo începi să întâlnești diverse situații, cu oameni de la care nu știi ce răspuns vei primi. Și atunci tu ești cel care anticipează situațiile, dacă ți-ai dezvoltat această gândire de tip designer”, spune Monica. Ea dă exemplul unei prietene a cărei fiică, la peste 30 de ani, o suna plângând de fiecare dată când apărea o problemă — pentru că mama, „din prea multă iubire, din prea multă grijă”, rezolvase mereu problemele în locul ei, în loc s-o lase să exerseze singură.

Cum ar trebui să arate școala în 2040?

O școală în care tehnologia și inteligența artificială își găsesc locul fără să înlocuiască profesorul, iar copiii sunt liberi să se exprime, colaborează unii cu alții și sunt „alfabetizați emoțional” — știu să-și recunoască și să-și regleze emoțiile.

„Nu știu cum ar trebui, dar cu siguranță va fi o școală în care tehnologia și inteligența artificială își vor face loc. Eu sper ca această tehnologie să nu înlocuiască profesorul — cadrele didactice sunt în continuare esențiale pentru educație, dar tehnologia sper să fie un instrument care îi susține pe copii. O școală în care copiii sunt liberi să se exprime, învață să colaboreze, își dau seama că suntem cu toții interconectați, și sunt alfabetizați din punct de vedere emoțional”, spune Monica.

Cum folosește ea însăși inteligența artificială, în relație cu propriul asistent, „Aida”?

Ca un instrument de dezvoltare și analiză aflat sub control uman — nu ca un decident autonom; Monica insistă asupra ideii că oamenii trebuie să „stăpânească” tehnologia, nu invers, și chiar verifică activ răspunsurile primite.

„Am un asistent, o cheamă Aida — de la asistent inteligent de dezvoltare și analiză, pentru că așa văd eu inteligența artificială: un asistent care să ne susțină în dezvoltarea noastră, nu să ia el decizii pentru noi. Este bine ca noi să stăpânim tehnologia și inteligența artificială, nu ea să ne stăpânească pe noi. Am discuții cu Aida și chiar o contrazic — o mai și prind când spune că a citit o carte, dar nu a citit-o, și o pun să o caute din nou”, povestește Monica. Ea adaugă că „uneori o întrebare bună contează mai mult decât un răspuns potrivit.”

Dacă ChatGPT rezolvă orice problemă de matematică în câteva secunde, de ce ar mai trebui să învățăm matematica?

Pentru același motiv pentru care mergem la sală chiar dacă nu urmează să cărăm saci de ciment — nu ca să rezolvăm probleme punctuale, ci ca să avem grijă de „mușchiul” mental, adică de creierul nostru, pe care inteligența artificială nu îl va antrena în locul nostru.

„De ce mergem la sală? Bărbații nu se duc la sală pentru că mâine trebuie să care trei saci de ciment, ci ca să aibă grijă de corpul lor. Același lucru este cu matematica — noi învățăm matematică ca să avem grijă de mintea noastră, de creierul nostru. Inteligența artificială nu va avea grijă de creierul nostru — din contră, ea ne va da informații astfel încât noi să ajungem să ne handicapăm din acest punct de vedere. Creierul nostru doar va primi informații, dar nu se va dezvolta”, spune Monica.

Cum afectează TikTok modul în care se dezvoltă copiii?

Prin stimulare foarte rapidă și constantă, care scade capacitatea de concentrare și răbdarea pentru activități mai lente — un efect pe care Monica îl compară direct cu mecanismul dopaminei descris și la Fibonacci Kids, dar în sens negativ.

„TikTok-urile sunt bune până la un anumit punct, dar ideea este că stimularea este foarte rapidă — scroll, scroll, scroll, îți place ceva, nu-ți place, schimbi imediat. Am văzut copii care stau pe TikTok și apoi nu mai pot să fie atenți, scade capacitatea de concentrare, nu mai au răbdare să citească un text mai lung de 100 de cuvinte. Am citit că până la 14 ani nu este deloc recomandat, pentru că afectează atenția, concentrarea și modul în care se construiește arhitectura creierului — și tocmai de asta sunt țări din Europa care au început să interzică rețelele de socializare până la o anumită vârstă, ca să protejeze sănătatea mentală a copiilor”, spune Monica.

Antreprenoriat, franciză și extinderea națională

Cum construiești un business în care oamenii „cumpără” încredere înainte de orice?

Prin consecvență — fără ea, spune Monica, nimic altceva nu funcționează, pentru că rezultatele într-un centru educațional nu apar peste noapte, iar părinții trebuie să vadă profesori bine pregătiți și un parteneriat solid, susținut în timp.

„Prin consecvență. Trebuie să fii consecvent astfel încât părinții să aibă încredere în tine — fără consecvență nu faci nimic. Profesorii sunt bine pregătiți, parteneriatul cu părintele este un parteneriat puternic, rezultatele nu apar peste noapte. Trebuie să fii consecvent, perseverent, responsabil, să-ți asumi toate lucrurile astea și, pas cu pas, începi să ai succes”, spune Monica.

De ce a ales modelul de franciză și nu doar centre proprii?

Pentru că ajungerea la cât mai mulți copii ar fi fost aproape imposibilă doar prin centre proprii — sistemul de franciză, cu ajutorul partenerilor din rețea, face posibilă o extindere pe care ea singură n-ar fi putut-o gestiona.

„Îmi doresc să ajung la cât mai mulți copii cu programul nostru și pentru mine ar fi fost aproape imposibil să ajung la mulți copii altfel. Sistemul de franciză îmi oferă această posibilitate, cu ajutorul partenerilor noștri din rețea. Este mult mai ușor să ai câte un centru educațional în câte un oraș, cu parteneri, decât să deschizi și să gestionezi tu singur toate centrele”, explică Monica.

Cum arată omul potrivit pentru a deschide o franciză Fibonacci Kids?

O persoană care iubește copiii și educația, deschisă să învețe un model de business complet (nu neapărat un antreprenor experimentat), dispusă să-și asume riscuri și să investească timp — pentru că rezultatele cer, de obicei, cel puțin un an de răbdare.

„În primul rând să fie persoane care își doresc să lucreze în educație și iubesc copiii, să fie deschise la nou — o parte dintre parteneri nu sunt antreprenori, dar franciza înseamnă un model de business complet: manuale, documente operaționale, instruire. Trebuie să fii o persoană care își asumă riscuri, care investește resurse — să știi că e nevoie de cel puțin un an de zile ca dintr-o singură sală de curs să ajungi, împreună cu investitorul, la 60-80 de copii”, spune Monica. Ea este directă cu privire la așteptările nerealiste: „Dacă cineva vrea o afacere cu o investiție foarte mică și rezultate foarte rapide în două luni, noi nu putem să garantăm așa ceva — dar putem să garantăm o satisfacție foarte mare dacă te implici.”

Trebuie să fii profesor ca să deschizi o franciză Fibonacci Kids?

Nu — mulți parteneri de succes nu au fost inițial profesori, iar modelul funcționează la fel de bine în orașele mici, unde recomandările circulă chiar mai rapid decât în orașele mari.

„Nu trebuie să fii profesor, pentru că, de fapt, profesorii de multe ori nu au noțiuni de antreprenoriat — și oricum toți partenerii învață. În orașele mici funcționează foarte bine, pentru că recomandările merg mult mai rapid, comunitățile sunt mult mai unite. Dacă cineva merge la un curs, imediat spune în parc prietenei, la o mătușă, la o verișoară — deci dimensiunea orașului nu este un impediment, din contră”, explică Monica.

Care sunt cele mai mari temeri ale oamenilor care vor să intre în educație ca antreprenori?

Trei, în principal: cine aduce efectiv copiii în sala de curs, unde găsesc profesorul sau mentorul potrivit și ce se întâmplă dacă „nu reușesc” — temeri pe care Fibonacci Kids le adresează prin suport de marketing, instruire și consultanță permanentă.

„Prima temere este: cine îmi aduce copiii în sala de curs? Noi avem susținere în zona de marketing, cu acțiuni testate în rețeaua noastră, adaptate și pentru orașe mici, și pentru orașe mari. A doua întrebare este unde găsesc profesorul sau mentorul potrivit — nu este simplu, dar nu este imposibil, eu lucrez cu oameni tineri pe care îi instruiesc. Iar a treia temere este ce se întâmplă dacă nu reușesc — aici am un singur răspuns: nu există așa ceva, dacă ești implicat. Cred că în toate orașele din România este nevoie de centre educaționale în care copiii să se dezvolte, atât mental, cât și emoțional”, spune Monica.

Ce rezultate au obținut centrele deja existente în rețea?

Foarte bune — 90% dintre centrele deschise ajung la 60-80 de copii în primul an, iar de la al doilea an obiectivul crește la 120-150 de copii, cifre confirmate deja de centrele mai vechi de doi ani.

„Obiectivul nostru este ca, într-un interval de un an, centrele să ajungă la un număr de 60-80 de copii. Acest indicator este bifat de 90% dintre centrele care au deschis. Ulterior, de la al doilea an, obiectivul nostru este să avem între 120 și 150 de copii — și s-a întâmplat deja la centrele educaționale care au trecut de doi ani”, spune Monica.

Cum păstrează calitatea constantă în toate centrele din rețea?

Prin proceduri și standarde de lucru documentate în manualele francizei, prin sesiuni comune în care partenerii se inspiră reciproc, dar și printr-o selecție atentă a partenerilor — Monica recunoaște că rețeaua ar fi putut crește mai rapid dacă nu ar fi ținut la acest criteriu.

„Prin proceduri, prin standarde de lucru, prin manualele din franciză. Ne întâlnim cu partenerii și discutăm, ne inspirăm unii pe alții — este o comunitate foarte frumoasă, partenerii își împărtășesc informații, comunică între ei, găsesc soluții. Există standarde și există, bineînțeles, un contract. Probabil până acum am fi putut avea o rețea mult mai extinsă, dar adevărul este că și noi facem selecția partenerilor, și sunt foarte mândră de toți partenerii Fibonacci Kids”, spune Monica.

În ce orașe din România există astăzi centre Fibonacci Kids?

Într-o rețea care acoperă, printre altele, București (mai multe centre), Arad, Bacău, Iași (două centre), Constanța, Pitești, Popești-Leordeni, Baia Mare, Alexandria și Topoloveni.

„Avem mai multe centre educaționale în București, în Arad, în Bacău, aici în Iași sunt două centre educaționale, în Constanța, în Pitești, în Popești-Leordeni, în Baia Mare, în Alexandria, în Topoloveni”, enumeră Monica.

Ce simte când vede că peste 1.000 de copii și familiile lor sunt implicați în Fibonacci Kids?

O mândrie profundă, legată direct de convingerea că programele educaționale dezvoltate de-a lungul anilor sunt coerente și contribuie la o dezvoltare armonioasă a copiilor din întreaga rețea, nu doar din centrele proprii.

„Sunt foarte mândră și foarte bucuroasă, pentru că îmi doresc foarte mult să ajungem la cât mai mulți copii. Eu cred că noi avem niște programe coerente și foarte bune pentru copii, astfel încât ei să se dezvolte armonios. Acesta este obiectivul meu și al rețelei în general — al partenerilor noștri, care sunt și ei foarte mândri de rezultatele lor”, spune Monica.

Cum au schimbat-o copiii, ca om?

Mult — au învățat-o că fiecare copil are propriul ritm de învățare, ceea ce a determinat-o să caute constant tehnici alternative de predare, și au apropiat-o, spune ea, de propriul „copil interior”.

„M-au schimbat mult, pentru că de la copii am învățat că fiecare copil are ritmul lui și fiecare copil învață în felul lui. Acesta este și motivul pentru care am căutat tehnici rapide de calcul — mi-am dat seama că sunt copii care reacționează mult mai rapid la alte tehnici, și atunci de ce să-l chinui, să-l forțez, să-l fac să nu-i mai placă matematica? M-au învățat asta și m-au făcut să mă apropii mai mult de copilul meu interior”, spune Monica.

Mesaj pentru antreprenori și viziunea pentru România

Cum se pot înscrie părinții care doresc să-și înscrie copilul la un curs Fibonacci Kids?

Direct pe site-ul oficial, unde există un formular pentru solicitarea unei lecții demonstrative în localitatea dorită, sau prin paginile de social media ale fiecărui partener din rețea.

„În primul rând pe site-ul nostru, fibonaccikids.eu, unde există centrele educaționale — toate centrele partenere. Acolo există un formular de înscriere prin care se poate solicita o lecție demonstrativă, care ajunge imediat la partenerul din localitatea respectivă. Sau mai există o modalitate, pe rețelele sociale — Facebook, Instagram, TikTok — unde partenerii noștri au paginile lor, cu datele de contact”, explică Monica. Programul se desfășoară, în general, după-amiaza, cu variații de la un centru la altul în funcție de specificul local.

Ce competențe consideră cele mai importante pentru un copil de generație Alpha?

Aceleași metacompetențe despre care vorbește constant — autodisciplină, autonomie și gândire de tip designer —, dar completate acum de o alfabetizare emoțională solidă, într-o lume dominată de tehnologie.

Monica revine la ideea centrală a discuției: „Sunt exact aceste competențe de care vorbeam — autodisciplină, autonomie, mentalitatea de creator și gândirea de tip designer.”

Ce ar construi în educație dacă ar avea un buget nelimitat?

Mai multe centre educaționale pentru dezvoltarea mentală și emoțională a copiilor, investiții masive în instruirea profesorilor — pe care îi consideră în continuare foarte buni, dar prinși într-un sistem rigid — și programe dedicate părinților, pentru că, spune ea, „nu prea te învață nimeni să fii părinte”.

„Aș investi în primul rând în centre educaționale în care copiii să se dezvolte atât mental, cât și emoțional. După care aș investi în instruirea profesorilor, pentru că eu în continuare cred că avem profesori foarte buni în România, doar că sunt supuși unui sistem — o programă rigidă, clase eterogene, termene fixe. Și aș investi și în părinți, în relația cu ei, pentru că nu prea te învață nimeni să fii părinte, iar informațiile disponibile sunt adesea contradictorii”, spune Monica, menționând că a lansat deja, din septembrie, o serie de seminarii pentru părinții din comunitatea Fibonacci Kids, cu elemente de neuroștiință aplicată.

Care este cel mai mare mit despre inteligență pe care l-a descoperit de-a lungul anilor?

Că inteligența este ceva fix, cu care te naști — de fapt, spune Monica, inteligența se educă în timp, în funcție de mediul, relațiile și modul în care ai fost crescut, iar o inteligență rațională ridicată nu garantează automat rezultate bune.

„Cel mai mare mit este că inteligența este ceva fix cu care te naști. Eu nu cred așa ceva — te naști cu o anumită inteligență, dar ea este educată pe parcurs, în funcție de mediul în care crești și de relațiile pe care le ai. Sunt copii cu o inteligență rațională foarte ridicată și rezultate slabe, și copii cu o inteligență medie, dar cu o inteligență emoțională foarte ridicată, mult mai echilibrați”, explică Monica.

Unde vede Fibonacci Kids peste 10 ani?

O rețea extinsă în toată țara, cu programe actualizate constant de la o generație la alta, și un al doilea proiect educațional — o „surioară” a Fibonacci Kids, axată pe arhitectura mentală, atenție, mișcare, artă și relaționare.

„Văd o rețea extinsă în toată țara. Noi tot timpul monitorizăm programele de la o generație la alta — avem la cursuri frați și observăm diferențe mari între ei chiar și la doi ani distanță, și acolo unde mai este nevoie îmbunătățim programele. Dar peste 10 ani, Fibonacci va avea o «surioară» — la anul vom lansa un proiect educațional axat pe arhitectura mentală, în care vom lucra pe partea de atenție, pe gânduri și cuvinte, pe mișcare și grijă pentru corp, pe zona artelor și a naturii, și nu în ultimul rând pe relaționare, pe cum să lucrăm împreună”, dezvăluie Monica.

S-a gândit să-i lase fiicei moștenire Fibonacci Kids?

Da, dar fără nicio presiune — Monica spune că își va lăsa fiica să-și aleagă propriul drum, așa cum a făcut și ea, care a ajuns într-un domeniu complet diferit de cel studiat la facultate.

„Da, dar nu știu dacă își va dori — acum și ea o să-și aleagă drumul ei. Eu fac parte din categoria celor care au făcut o facultate și au profesat cu totul altceva. Aș vrea să le spun părinților ceva: eu, când am terminat liceul, am ales de fapt o facultate pe care știam că voi intra ușor, iar apoi am intrat într-un domeniu, resursele umane, pentru care nu mă pregătisem. Deci nu neapărat facultatea îți decide drumul. Desigur, ar fi o bucurie dacă fiica mea s-ar alătura echipei Fibonacci Kids, dar asta va decide ea”, spune Monica.

Ce ar vrea să simtă un copil atunci când spune „am făcut Fibonacci Kids”?

Că a învățat să aibă încredere în el — nu doar că poate ajunge „în vârful muntelui”, ci că valoarea reală stă în experiența urcușului, pas cu pas, nu într-un rezultat obținut fără efort.

„Să simtă că a învățat să aibă încredere în el. Dacă un copil are încredere în el, el știe că poate să urce până sus în vârf de munte. Important este ca el să știe că va ajunge acolo, dar nu cu telecabina, ci o să urce muntele pas cu pas, pentru că de fapt importantă este experiența pe care el a acumulat-o până acolo. Dacă mergi cu telecabina este foarte simplu, dar dacă urci muntele, mai obosești, mai te așezi, mai asculți păsărelele care cântă în copaci — intri în contact cu multe lucruri care îți ating și sufletul, nu doar mintea”, spune Monica.

Ce apreciază la antreprenorii pe care îi admiră din România?

Curajul de a-și asuma riscuri și de a transforma o afacere într-o pasiune reală, dar mai ales dorința de a construi ceva cu valoare atât pentru ei înșiși, cât și pentru comunitate — nu doar profit individual.

„Ce apreciez la majoritatea dintre ei este curajul de a avea curaj să riște, pentru că până la urmă riști — antreprenorii sunt oameni care muncesc foarte mult și lucrul acesta nu se vede. Cei care reușesc sunt oameni care și-au transformat business-ul într-o pasiune, sunt foarte perseverenți și vor să aducă ceva în lume. Sensul vieții, pentru mine, este să construim pentru noi și pentru ceilalți — și majoritatea antreprenorilor pe care îi apreciez pleacă exact de aici”, spune Monica.

Cum vede platforma Fabricat în RO și comunitatea de antreprenori din jurul ei?

Cu entuziasm — motivul pentru care a acceptat interviul a fost tocmai dorința de a face parte dintr-o comunitate de antreprenori români care își împărtășesc experiența, pentru că, spune ea, „mai multe minți generează idei mult mai strălucite decât una singură”.

„Îmi place foarte tare, și acesta este și motivul pentru care am venit la interviu — îmi doresc să fac parte dintr-o comunitate în care suntem antreprenori români, să ne împărtășim din experiență, din cunoștințele noastre. Mai multe minți generează idei mult mai strălucite decât una singură. Sper ca de aici înainte această comunitate să crească din ce în ce mai mult”, spune Monica.

Ce înseamnă pentru ea faptul că Fibonacci Kids este „fabricat în România”?

O mândrie profundă legată de convingerea că în România există în continuare oameni capabili să construiască lucruri valoroase, deși mulți dintre ei au ales să plece în alte țări — și speranța ca școala pe care o construiește să-i determine pe copii să rămână și să contribuie aici.

„Sunt foarte mândră pentru că am reușit să dezvolt acest proiect în România. Cred că în România sunt oameni foarte inteligenți — din păcate, o parte dintre ei au plecat în alte țări, dar încă mai sunt oameni care pot să facă lucruri valoroase aici. Îmi doresc să rămân aici și să fac asta pentru copiii din România. Mi-aș dori ca ei să nu mai plece, ci să rămânem și să ne dezvoltăm cu toții aici, în țara noastră. Produs 100% românesc — Fibonacci Kids”, spune Monica.

Întrebări frecvente despre Monica Lacoviște Fibonacci Kids

Cine este Monica Lacoviște?

Monica Lacoviște este fondatoarea Fibonacci Kids România, o franciză educațională axată pe matematică mentală vedică și dezvoltare cognitivă a copiilor. Are peste 22 de ani de experiență în resurse umane înainte de a face reconversia profesională către educație.

Ce este Fibonacci Kids?

Fibonacci Kids este o franciză educațională din România care oferă programe de matematică mentală vedică, citire pentru începători și educație financiară/antreprenorială pentru copii cu vârste între 4 și 14 ani, prin centre partenere prezente în peste zece orașe din țară.

Ce este matematica vedică?

Matematica vedică este un sistem de calcul rapid de origine indiană, vechi de peste 3.000 de ani, popularizat sub formă de formule în secolul al XIX-lea, folosit la Fibonacci Kids ca instrument pentru dezvoltarea funcțiilor executive ale copiilor — memorie de lucru, control inhibitor și flexibilitate cognitivă.

Ce este „arhitectura mentală” despre care vorbește Monica Lacoviște?

Arhitectura mentală este metafora prin care Monica Lacoviște explică relația dintre informații (mobila unei case) și competențe precum atenția, memoria de lucru și flexibilitatea cognitivă (structura de rezistență a casei) — fără acestea din urmă, informațiile acumulate nu se pot folosi eficient.

De la ce vârstă poate începe un copil un program Fibonacci Kids?

Programele Fibonacci Kids sunt organizate pe trei intervale de vârstă — 4-6 ani, 7-10 ani și 10-14 ani — iar copilul este plasat direct la nivelul potrivit pe baza unei evaluări făcute în cadrul lecției demonstrative inițiale.

Cum funcționează o franciză educațională Fibonacci Kids?

Franciza Fibonacci Kids oferă partenerilor manuale, materiale didactice, proceduri operaționale, instruire pentru profesori și suport permanent de marketing și consultanță, cu un obiectiv tipic de 60-80 de copii înscriși în primul an de funcționare a unui centru.

Ce sunt funcțiile executive la copii, despre care vorbește Monica Lacoviște?

Funcțiile executive sunt un set de abilități cognitive — controlul inhibitor, memoria de lucru și flexibilitatea cognitivă — esențiale pentru capacitatea unui copil de a învăța orice disciplină, nu doar matematică, și pe care programele Fibonacci Kids urmăresc să le dezvolte prin exerciții structurate.

Fibonacci Kids în cifre

Surse: Fibonacci Kids, Deșteptarea și declarațiile Monicăi Lacoviște în podcastul Fabricat în RO.

Despre podcastul Fabricat în RO: acest episod face parte din seria de podcasturi Podcast cu antreprenori și producători români, în care Adrian Ambrose stă de vorbă cu oameni care construiesc afaceri și proiecte cu impact real în România. Dacă ești antreprenor sau producător român și vrei să-ți spui povestea, poți afla mai multe despre pachetele de promovare pe pagina dedicată antreprenorilor sau ne poți scrie prin formularul de contact.