Anca Ciliac și Casa Artis: povestea antreprenoarei sociale care transformă vulnerabilitatea în artă

Actualizat: septembrie 2026 · Podcast Fabricat în RO, episodul 11 · Autor: Adrian Ambrose, fondator Fabricat în RO

Anca Ciliac se descrie ca „un copil deghizat într-un adult”. A crescut cântând, dansând și jucându-se în stradă, într-un cartier din Huși, și a ales, spune ea, să-și prelungească toată copilăria, doar „îmbrăcată în haine de adult, ca să nu mai spună nimeni că doar mă joc”. Douăzeci și ceva de ani mai târziu, jocul acela serios a devenit Casa Artis — o întreprindere socială din Iași, ascunsă sub podul Băncilă, unde tineri cu dizabilități, artiști, bunici și copii din cartier învață țesut, olărit, croitorie și tangoterapie, în același spațiu în care funcționează și un magazin caritabil.

În episodul 11 al podcastului Fabricat în RO, Anca a povestit, fără să ocolească nimic, tot drumul: de la fetița din Huși care nu a fost niciodată „copilul cuiva”, ci direct „copilul Ancăi”, până la art-terapeuta care a inventat un premiu cu „aripi de îngeri păzitori”, trecând prin pierderi financiare asumate din fidelitate față de propriile valori și prin nopți nedormite în care se întreba cum va plăti chiria lunii următoare. Mai jos găsești transcrierea integrală a discuției, întrebare cu întrebare, alături de contextul și cifrele care completează povestea.

Cine este Anca Ciliac dincolo de Casa Artis

De ce ar trebui cineva să urmărească acest podcast și ce va învăța?

Anca răspunde direct: pentru că orice episod „fabricat în RO” pleacă cu ceva concret de aplicat imediat, în secunda doi. Nu e o promisiune goală — e motivul pentru care a acceptat invitația.

„Ție îți mulțumesc pentru invitație și sunt recunoscătoare că ne-am cunoscut, pentru că eu știam de Fabricat în RO, dar era ceva foarte departe și foarte mare pentru mine la momentul respectiv”, spune Anca. Adaugă că motivul pentru care ar recomanda podcastul altora e simplu: „ești un reper de bune practici, de exemple de succes, din care oamenii obișnuiți pot învăța ceva. N-ai cum, dacă te uiți la un podcast de la Fabricat în RO, să nu pleci cu ceva bun de aplicat în secunda doi.”

Cine este Anca Ciliac dincolo de Casa Artis?

Dincolo de rolul de fondatoare, Anca se descrie ca un copil deghizat într-un adult — cineva care și-a prelungit conștient copilăria, doar „îmbrăcată în haine de adult”, ca joacă serioasă, nu ca joacă propriu-zisă.

„O întrebare la care aș răspunde așa: viața e ca un joc. Sunt un copil deghizat într-un adult. De fapt asta sunt. Și dincolo de Casa Artis și de toate celelalte pe care le mai fac, sunt copilul fericit din copilăria mea care a ales să-și prelungească tot ce făcea în copilărie, dar îmbrăcat în haine de adult, ca să nu mai spună nimeni că doar mă joc. Adică mă joc într-o joacă serioasă, care aduce multă bucurie nu doar mie, cât și celor din jur”, explică ea.

Cum arăta povestea ei înainte ca lumea să o cunoască?

Anca ține să nuanțeze: nu e o laudă, ci o constatare — a fost cunoscută încă din copilărie, la nivelul la care era atunci, pentru că avea multe talente și le exersa pe toate simultan.

„Eu chiar am fost cunoscută de mică, la nivelul la care eram. Cumva e parte din destinul meu să ies ca uleiul deasupra apei. Și uite, dacă mă gândesc la copilăria mea, eu n-am fost copilul cuiva — părinții mei erau părinții Ancăi”, povestește ea. De mică dansa, cânta și făcea „tot timpul ceva, și nu un lucru, ci două, trei, patru, cinci” — de aceea, spune ea, tot ce face acum „e o consecință a felului meu de a fi”.

Cum și-ar descrie parcursul în trei capitole?

Rezumat în trei cuvinte: curiozitate, curaj și entuziasm. Aceasta e formula prin care Anca își împarte propriul traseu, de la copilăria din Huș până la Casa Artis de astăzi.

Ce visa să devină când era copil?

A visat multe lucruri, dar spune că a devenit mai mult decât visase — pentru că nu urmărea o meserie anume, ci o stare: să fie un suflet liber, care poate spune ce gândește și își asumă consecințele.

„Le mulțumesc părinților mei că m-au crescut așa: să pot spune ce gândesc, să pot să fac tot ce simt și văd cu ochii minții și să mă bucur cu ceilalți împreună. Și indiferent de forma în care s-a întâmplat asta, eu am reușit să fiu omul care am visat”, spune Anca.

Care a fost primul moment în care a simțit că vrea să schimbe ceva în societate?

Răspunsul o duce tot în copilărie, la educația primită în familie și în comunitatea din cartierul ei natal din Huși, unde grija pentru cei vulnerabili era o normalitate, nu un proiect.

„Bunica mea și surorile ei și femeile din cartier — eu sunt din Huși, dintr-un cartier din Huși — pregăteau întotdeauna, indiferent de momentul anului, tot felul de activități, astăzi le-am spune de voluntariat. Era grija pentru cei care aveau nevoie de sprijin, că erau văduve multe atunci”, povestește ea. „Orice persoană care avea nevoie de ajutor era ajutată prin sprijinul comunității. Nu ne așezam la masă până nu știam că toți avem ce mânca, indiferent că era un colț de pâine sau o ciorbă mare.” La această educație despre grijă s-a adăugat, spune Anca, și moștenirea unor obiceiuri din perioada comunistă — practica agricolă și activitățile benevole impuse de stat — care, întâmplător, i-au rezonat cu propriile valori.

Cine a influențat-o cel mai mult?

Părinții și bunicii, în primul rând — dar în moduri foarte diferite. De la bunica maternă a moștenit dragul de cusut, care a dus-o mai târziu spre meseria de designer de costum de teatru și spectacol. De la bunicul patern a preluat spiritul antreprenorial.

Bunica paternă, spune Anca, era ea însăși artistă, cu „foarte multe înzestrări artistice și dragul de învățătură” — a avut șase băieți, cinci supraviețuitori, pe care a insistat să-i dea la școală, deși ea însăși nu avusese acces la educație pentru că „așa erau vremurile, femeile trebuiau să stea acasă”. „Cred că am preluat, vrând-nevrând, toată viața mea — atât eu, cât și sora mea — ne-am străduit să aplicăm valorile astea”, spune Anca.

Cum vede acum bunătatea și grija pentru ceilalți despre care vorbește?

Anca evită să facă o statistică, dar din experiența ei directă spune că întâlnește foarte mulți oameni buni — și insistă că bunătatea e, de fapt, un exercițiu conștient, nu o calitate înnăscută care o face „mai bună” decât altcineva.

„Fac eforturi în mod conștient să înmulțesc binele din mine și din ceilalți. Fiecare dintre noi este responsabil să mențină lupta între bine și rău, și tot timpul ofer sfatul ăsta și celorlalți: atunci când vezi ceva rău, încearcă să contribui cu ceva pozitiv, pentru ca binele să învingă întotdeauna”, spune ea. Adaugă că exemplul personal contează mai mult decât vorbele: „E mult mai puternic să fie exemplul tău un exemplu care să inspire, pentru că de vorbit vorbim toți.”

Momentele grele și lecțiile din spatele succesului

A avut vreun moment în care a vrut să renunțe?

Da, dar spune că aceste momente nu au durat mult, pentru că se afla „pe calea inimii” — făcând lucruri pe care le simțea ca fiind ale ei, indiferent de dificultate.

„Au fost momente în care m-am întrebat oare de ce m-am băgat în treaba asta, dar n-au fost lungi și n-a durat mult, pentru că aici e diferența când ești pe calea inimii: faci niște lucruri pentru că știi că altfel n-ai cum, că e ceva din tine. Simți efectiv, mă trezesc dimineața și știu că trebuie să fac niște lucruri, chiar dacă nu-mi este clar cum voi face lucrul acela”, explică Anca.

Cum scoate gândurile negative din minte și cu ce le înlocuiește?

Cu acțiune. Anca spune că prima tentație în momentele grele e victimizarea, dar disciplina pe care și-a impus-o e să întoarcă imediat întrebarea spre ea însăși: ce poate schimba, nu cine e de vină.

„Prima tendință în astfel de momente e să te victimizezi, să spui: vai, eu cât am vrut, am făcut, mă zbat. Dar apoi mă întreb, o iau invers și spun: ok, eu am generat cumva lucrul ăsta — hai să văd ce din mine putea fi schimbat sau ce am de învățat sau ce am de făcut altfel. Uneori înseamnă doar să stau, să respir și să mă detașez un pic”, povestește ea.

Există o frază pe care și-o spune în astfel de momente, ca să treacă peste?

Nu are o formulă unică, dar recunoaște că se sprijină pe credință — pe rugăciune și pe un mic ritual personal de imagerie mentală moștenit din poveștile bunicilor ei despre război.

„Eu sunt credincioasă, cred în Dumnezeu și în îngeri păzitori — și, uite, fac așa o mică paranteză: la asociație am inventat un premiu care se numește «premiul dăm aripi de îngeri păzitori» oamenilor pe care îi întâlnim.” Pe lângă rugăciune, Anca folosește două imagini puternice moștenite de la bunici: bunica maternă, care la 36 de ani, cu doi copii mici acasă, căra noaptea morții de pe câmp de război ca să-și păstreze boii și independența; și bunicul patern, deportat în Siberia, care s-a întors, a făcut șase băieți și a ajuns la 97 de ani „un om vesel, plin de viață”. „Dacă bunicul meu a reușit să treacă prin ce a trecut și să rămână așa, înseamnă că și eu pot să trec”, spune ea.

Ce a învățat despre ea însăși în ultimii 10 ani?

Că e capabilă de mult mai mult decât credea și că, atunci când vrea cu adevărat ceva, reușește să și-l îndeplinească — nu din vanitate, ci din bucuria de a-și fi respectat propriul potențial.

„Am învățat că sunt un om frumos, că am o capacitate de învățare foarte mare, că atunci când vreau ceva, doar să vreau. Mi-am confirmat că sunt un împlinitor de visuri. Mă uit la mine cu detașare, cum te-ai uita la o mașină pe care o mai lustruiești, mai pui ceva frumos — cumva asta fac eu cu mine, mă gândesc ce i-ar plăcea lui Dumnezeu să mai vadă că am făcut cu talanții dați mie”, spune Anca. Adaugă că entuziasmul ei constant vine tocmai din obiceiul de a vedea un plus în fiecare zi: „Azi am mai învățat ceva, azi am mai reușit să urnesc un lucru din loc.”

Ce nu știe aproape nimeni despre ea?

Deși pare mereu înconjurată de oameni, Anca mărturisește că, în esență, este cineva care adoră solitudinea — nu singurătatea, ci timpul petrecut singură cu propriile gânduri.

„Sunt un om care se simte foarte bine de unul singur, deși nu dau senzația asta. Îmi place să stau singură, dar nu în singurătate, ci în solitudine. Solitudinea pentru mine e plină de energie, de imaginație, de creativitate — e dialogul ăsta al meu cu mine”, explică ea.

De la antreprenoriat clasic la antreprenoriat social

Ce a vrut să spună prin „antreprenoriatul social nu a fost o alegere, ci o consecință a felului meu de a fi”?

Anca spune că a fost antreprenoare dintotdeauna, din meseriile ei de designer de costume și organizatoare de activități, dar că multă vreme a ținut separate, artificial, latura de afacere de cea caritabilă — până când a descoperit că exista deja un termen pentru ce făcea ea instinctiv.

„M-am bucurat foarte mult când am aflat termenul de antreprenoriat social, relativ târziu, în ultimii ani. Nu-mi găseam locul — tot timpul mi se spunea că nu-i bine cum sunt eu, că eram prea veselă, prea energică, voiam prea mult, întrebam prea mult”, povestește ea. A avut chiar și un prieten de afaceri care i-a spus direct: „Nu poți să faci și afaceri și caritate, hotărăște-te ce ești tu.” Răspunsul Ancăi a fost: „Nu, eu sunt amândouă.” Abia în 2020, căutând finanțări, a descoperit programele Fundației Alături de Voi pentru înființare de întreprinderi sociale — „și mi-am dat seama că de fapt eu asta am fost pentru că am îmbinat businessul cu implicarea civică, dar nu mi-am asumat-o. Ori prin Casa Artis mi-am asumat-o.”

Care este diferența dintre un antreprenor și un antreprenor social?

Diferența, spune Anca, nu stă în faptul că unul face profit și celălalt nu — amândoi trebuie să genereze profit ca să supraviețuiască. Diferența e ce se întâmplă cu acel profit.

„Antreprenorul clasic e un om care vrea să înființeze o firmă cu care să facă bani pentru bunăstarea lui — profitul ajunge la manager sau la administrator. În antreprenoriatul social e tot mediu de afaceri, e tot important să faci profit, doar că diferența este că aici 90% din profit se reinvestește într-o misiune socială pe care firma și-o asumă”, explică ea. „Traducând pe înțelesul tuturor: facem afaceri, facem bani, dar nu cu orice preț și nu călcând peste demnitatea umană, având ca interes și comunitatea.”

România susține suficient antreprenorii sociali?

Răspunsul e scurt și direct: nu.

„Nu, din păcate nu — și nu e destul, nu doar pentru economia socială”, spune Anca. Ea consideră totuși că orice contribuție, oricât de mică, merită făcută: „Eu spun că e bine că o fac și m-aș bucura să inspir și pe alții să se îndrepte spre asta.”

Cum explici economia socială unui copil de 12 ani?

Nu prin cuvinte, ci prin exemplu concret — arătându-i copilului ce se întâmplă cu banii lui atunci când alege să cumpere de la o întreprindere socială în loc de la un brand oarecare.

„Ce alegi să faci cu banii tăi? Aș arăta efectiv cum se întâmplă la noi la magazinul caritabil când vin copiii acolo, sau la târgurile pentru copii unde ei sunt expozanți — facem practic educație financiară prin asta, negociere, îi învățăm de unde vin de fapt banii”, spune Anca. Dă exemplul propriului fiu, care credea că darurile „le aduce curierul” fără să înțeleagă că cineva muncește pentru ele: „Copiii noștri nu sunt proști și nu sunt neînțelegători, doar nu reușim să le arătăm concret, din experiențe, nu din cuvinte.”

Care este diferența dintre un ONG și o întreprindere socială?

Un ONG face bine prin donații — strânge bani de la alții și îi îndreaptă spre cauze. O întreprindere socială produce ea însăși bani, printr-o activitate economică reală, și reinvestește o parte din profit în misiunea socială.

„ONG-ul e o entitate prin care binele se face legal — se ocupă de probleme din societate pe care statul nu le acoperă sau le acoperă insuficient, și se finanțează din donații. Antreprenoriatul social îmbină cele două: facem bani, facem profit, doar că profitul se reinvestește în misiunea socială”, explică Anca. Ea observă și un risc structural al ONG-urilor: fondatorii ajung frecvent în burnout, pentru că oamenii presupun că „vin banii de undeva” și că ei pot lucra gratuit la nesfârșit, deși „ONG-istul ăsta are și el o familie, are nevoie să plătească niște facturi”.

Care sunt cele mai mari mituri despre economia socială?

Primul mit: că nu poate fi sustenabilă financiar. Al doilea: că tot ce ține de economia socială trebuie oferit gratuit.

Anca povestește că a avut chiar o oră de mentorat cu un om de afaceri care i-a spus: „Pentru mine economia socială nici nu există. E o prostie ce vrei să faci, n-ai să reușești niciodată.” Ea respinge ambele mituri cu argumente concrete: „Există atâtea exemple, datorită Fundației Alături de Voi s-au înființat foarte multe întreprinderi sociale care funcționează. Și doi — antreprenoriatul social înseamnă misiune socială, dar nu înseamnă neapărat gratuitate. Înseamnă un discount, înseamnă asumarea unor locuri de muncă, depinde ce își asumă fiecare.”

De ce atât de puțini români înțeleg conceptul de economie socială?

Anca leagă răspunsul de o lipsă mai largă de educație și autoeducație — de obiceiul de a te plânge în loc să te informezi —, dar și de un bun-simț comun pe care îl asociază cu generația bunicilor.

„Întrebăm prea puțin, ne documentăm prea puțin, ne plângem mult fără să ne întrebăm dacă nu cumva am putea face ceva. Cred că e vorba de un bun-simț — acela despre care vorbesc bunicii noștri: să știi să te smerești și să spui «nu știu, dar mă duc și întreb», să respecți munca cuiva fără să-l invidiezi”, spune ea.

Dacă ar putea schimba o lege privind economia socială, care ar fi aceea?

Ar simplifica accesul la finanțări și ar reduce birocrația — nu prin favorizare, ci prin claritate și predictibilitate legislativă, mai ales pentru angajarea persoanelor vulnerabile.

„Aș accesibiliza accesul la finanțări. Situația noastră e foarte greoaie, sunt foarte multe condiții pe care cu greu le poți susține. Uneori sunt lucruri interpretabile, nu sunt foarte clare, și atunci asumarea răspunderii e foarte grea”, spune Anca. Ea ar schimba și cadrul pentru angajarea persoanelor vulnerabile: „Nu poți să ceri aceeași performanță unei firme care angajează persoane cu dizabilități. Sunt niște facilități, dar sunt prea puține. Aș schimba legi în ideea accesibilizării finanțărilor și a susținerii dezvoltării întreprinderilor sociale, nu doar a înființării lor — pentru că e ca și cum aș face un copil: copiii se fac ușor, dar cresc greu.”

Cum a apărut Casa Artis

Cum a apărut ideea Casei Artis și de unde vine numele?

Numele nu e foarte original, spune Anca chiar ea — a venit din locația găsită (o casă cu parter și etaj) și din conceptul din jurul căruia s-a format echipa: arta ca formă de incluziune și cultură comună.

„Am găsit locația care s-a potrivit conceptului — era o casă, aduna într-un fel toată povestea mea și a echipei. Asta mi-am dorit: să găsesc niște oameni cu care să pot face toate lucrurile. Ce e o casă pentru cei mai mulți dintre noi? Locul în care ești iubit, ești primit oricând cu brațele deschise, nu contează cât ai sau n-ai — locul în care ești încurajat să faci ceva, să înveți ceva, unde găsești un pat cald, pentru că avem și spații de cazare acolo”, explică ea. „Fiind ancorați în jurul ideii de artă, incluziune prin artă și cultură, a venit Artis. Arte, Casa, Artis, Iași — un joc de cuvinte.”

Ce găsește cineva când intră pentru prima dată în Casa Artis?

Îmbrățișări și un entuziasm pe care oamenii îl descriu constant ca senzație de „acasă” — chiar dacă, recunoaște Anca, spațiul nu e mereu perfect aranjat.

„Asta au spus toți cei care au trecut pe acolo: că se simt acasă, e cald și primitor, chiar dacă nu-s toate puse în ordine cum ne-am dori noi, că tot mai adăugăm câte ceva. Colegii mei din echipă sunt oameni faini”, spune ea.

Ce activități desfășoară și cum arată o zi obișnuită la Casa Artis?

Casa Artis e, în cuvintele Ancăi, un centru de rezidență artistică pentru educație nonformală — un loc unde terapia ocupațională, terapia prin artă, reciclarea creativă și meșteșugurile tradiționale se împletesc cu o componentă de producție și, în curând, cu una de cazare.

„Am creat un loc în care oamenii, dacă simt că vor să-și schimbe viața, dar nu știu cum, sau vor să învețe ceva, să se simtă bine, să cunoască oameni faini, pot veni la noi. Avem multe ateliere de țesut, un război de țesut autentic, unde intri în starea asta de prezență cu tine — mai ales că toți avem o viață aglomerată și plină de tehnologie”, povestește Anca. Pe lângă partea educațională, funcționează și o componentă de producție — bijuterii, haine, accesorii, obiecte decorative, ceramică (au și roată de olar și cuptor de ceramică) — „ca să ne autosusținem”. Iar pe termen mediu urmează partea de cazare, inclusiv o rezidență anuală dedicată unui artist cu dizabilități: „Practic îl vom ajuta să-și aducă în fața publicului ceea ce consideră el că vrea să facă.”

Cum alege oamenii și cine formează echipa din spate?

Nu CV-urile au făcut diferența la angajare, ci o singură întrebare: ce visezi tu? Anca a folosit-o ca filtru pentru a găsi oameni potriviți pentru o întreprindere socială, unde nevoile echipei sunt altfel decât într-o firmă obișnuită.

„CV-urile erau foarte bune pentru posturile respective, dar trebuia să găsim acest filon al profilului de candidat pentru o întreprindere socială — pentru că nu oricine poate veni să lucreze acolo, unde persoanele cu nevoi și vulnerabilități sunt multe. Diferența la angajare, dincolo de CV-uri, a fost întrebarea: ce visai tu? Și în funcție de asta am ales oamenii — o echipă de oameni foarte creativi, cu foarte multe de dăruit celorlalți”, spune ea.

Care este cea mai mare provocare a Casei Artis în acest moment?

Să reușească să gândească simultan ca antreprenor social și ca protector al oamenilor vulnerabili pe care i-a luat sub aripa ei — și, pe deasupra, să aplice pentru ea însăși aceleași standarde de respect pe care le cere pentru ceilalți.

„Trebuie să reușesc să țin cont în același timp de oameni și de nevoile lor, dar și de indicatorii economici — să produc, ca să pot plăti salariile. Și mai e ceva: aceleași principii pe care le aplic pentru ceilalți să le pot aplica și pentru mine, pentru că de multe ori antreprenorii sociali sunt oamenii pentru care nu se aplică respectul față de sine — muncești mai mult, te epuizezi, nu te tratezi cu aceleași valori cu care îi tratezi pe ceilalți. Aici e, cred, cea mai mare provocare”, spune Anca.

Educație nonformală, cursuri și evenimente

Ce cursuri organizează Casa Artis?

De la mentorat pentru copii și adulți deopotrivă, până la arte minore și meșteșuguri tradiționale — împâslit lână, croșetat, șezători, țesut, olărit, prelucrarea lemnului — și abilități practice precum croitoria, pe lângă o componentă de dezvoltare personală.

„Avem partea de mentorate, însemnând că oricine, copil sau adult, poate veni să învețe nonformal, în completarea stilului de învățare de la școală, de la oameni cu experiență. Venim cu o echipă mare de mentori care învață din experiența lor de viață și profesională, foarte practic și personalizat fiecărui doritor”, explică Anca. Are un atelier echipat cu mașini de cusut, unde oamenii învață de la retuș și confecție textilă până la croitorie și design vestimentar — „și pe de altă parte, zona de dezvoltare personală, pentru că mulți dintre angajații și colaboratorii noștri au dublă specializare.”

Care sunt cele mai căutate evenimente, pe lângă cursuri?

Cel mai apreciat eveniment e „Serile Boierești” — o recreare a atmosferei din casele boierești obișnuite din diverse perioade istorice, cu dress code de epocă, mâncare și conversații specifice acelor vremuri.

„Propunem prin acest eveniment să recreem atmosfera saloanelor boierești obișnuite, nu săli de bal mari — ne întoarcem în timp, ne alegem o perioadă istorică, ne îmbrăcăm ca atunci, mâncăm ca atunci, dansăm ca atunci, conversăm ca atunci. Practic exersăm foarte multe abilități, aflăm cum se îmbrăcau oamenii, ce discutau — și fiecare invitat participă cu propria experiență la experiența totală”, povestește Anca. Precizează că scopul nu e nostalgia, ci „să luăm din trecut ce a fost bun” — iar dress code-ul de epocă devine, spune ea, „o experiență transformatoare în sine”.

Cum convinge oamenii să participe la aceste evenimente?

Povestind, nu vânzând. Anca crede că discuția deschisă despre ce se întâmplă la Casa Artis convinge mai mult decât orice campanie de marketing — și dă exemplul unui eveniment cu refugiați ucraineni care s-a transformat, spre finalul lui, într-un moment de emoție colectivă.

„Cred că asta e calea cea mai bună — să-i aducem pe oameni să vadă ce facem acolo. Pentru că în momentul în care ne ascultă, ajung acolo și văd efectiv, e acel ceva care se simte.” Povestește despre un eveniment cu refugiați ucraineni la care, din cauza barierei de limbă, echipa nu primea niciun feedback în timpul atelierelor de creație și se temea că nimic nu place: „La final, absolut toate doamnele erau cu ochii în lacrimi — ne-au spus că s-au simțit primite, că am făcut din suflet. Și am zis: arta, până la urmă sufletul și lucrul făcut cu drag e un limbaj universal pe care nu-l poate înlocui nimeni și care chiar unește inimi.”

Misiunea socială — persoanele vulnerabile din spatele Casei Artis

De ce a ales persoanele vulnerabile ca misiune socială?

Anca respinge formularea: nu ea le-a ales pe ele, ci invers. Explică asta printr-un sentiment de recunoștință pe care l-a purtat din copilărie — conștiința că a fost privilegiată și că acest privilegiu vine cu o obligație de a da înapoi.

„Nu cred că le-am ales eu, ci m-au ales ele pe mine, pentru că, din copilăria mea, am fost crescută să văd lucrurile așa. Am fost mereu recunoscătoare pentru ce am avut, m-am simțit întotdeauna binecuvântată. Și atunci, chiar și când eram copil, simțeam că sunt privilegiată și că pentru asta e nevoie să dau ceva înapoi și eu”, spune ea.

Ce înseamnă vulnerabilitatea în România și cum selectează beneficiarii?

Pentru Anca, vulnerabilitatea are multe forme — de la persoane cu dizabilități și vârstnici, până la mame singure, tineri „NEET” (care nici nu lucrează, nici nu învață) și chiar profesioniști supracalificați care nu sunt plătiți corect. Nu există un singur criteriu de selecție, ci o rezonanță directă cu propria experiență de viață.

„Suntem obișnuiți să vorbim despre cazuri grele — sărăcie, boli — dar există și vulnerabilitatea omului supracompetent care nu e primit, nu e plătit corespunzător. Artistul, de exemplu, e un om vulnerabil pentru că se consideră că arta «vine de undeva» și nu trebuie plătită”, explică Anca. Ea leagă multe dintre categoriile pe care le sprijină de momente concrete din propria biografie: o prietenă din copilărie de etnie romă căsătorită la vârsta la care Anca se pregătea de liceu, vârstnici aflați în declin, mame singure și „tinerii NEET” — tineri ieșiți din centre de plasament, cărora magazinul caritabil le-a oferit un prim loc de muncă. „Vulnerabilitate poate fi etnia, poate fi sărăcia — și nu «poate fi», chiar este”, spune ea.

Cum funcționează cele șapte locuri de muncă dedicate persoanelor vulnerabile și cum îi pregătesc pentru piața muncii?

Casa Artis și-a asumat angajarea a șapte persoane din categorii vulnerabile, plus locuri gratuite pentru zece tineri și adulți cu dizabilități — mulți dintre ei cunoscuți de echipă încă din copilărie, prin activitățile asociației. Provocarea reală, spune Anca, nu e lipsa de voință, ci barierele legale care împiedică o parte dintre persoanele cu dizabilități să fie angajate oficial.

„Ne-am asumat să angajăm șapte persoane din categorii vulnerabile la Casa Artis, și gratuit pentru zece tineri și adulți cu dizabilități, pentru că pentru ei am fi vrut să facem lucrurile astea încât să fie într-o zi angajați acolo. Mulți tineri nu sunt încadrabili legal, pentru că au anumite forme de pensie sau pentru că părinții lor nici nu și-au pus vreodată în cap că vor putea lucra, vorbind de când erau mici”, spune Anca. „Prin aceste inițiative schimbăm mentalitatea: un părinte cu un copil mic cu dizabilitate vede, prin exemplul nostru, că totuși cineva se gândește și la copiii lor, că vrem cu adevărat să le dăm o șansă în viitor.”

Ce înseamnă terapia ocupațională?

În termeni simpli: o activitate care crește starea de bine și oferă un scop, evitând consecințele lipsei totale de activitate — plictiseala, lipsa de sens, gândurile negative.

„Faci o activitate ca să te simți bine și să eviți consecințele nefacerii — o persoană care nu are o activitate nu are un scop. Terapia ocupațională se ocupă de a oferi contexte în care anumiți beneficiari să desfășoare activități cu scopul creșterii stării de bine, câștigării unor abilități și creșterii calității vieții”, explică Anca.

Cum poate schimba arta viața unui om?

Prin bucuria imediată pe care o declanșează o activitate creativă — de la dans la împâslit lână — și prin sentimentul de apartenență care apare atunci când oamenii creează și povestesc împreună, indiferent de situația lor materială.

„Uite, eu, de exemplu, nu pot trăi fără dans — îmi aduce atât de multă bucurie. În momentul în care dansezi, în care colorezi, în care coși efectiv, mintea intră pe un fel de stop și declanșează niște lucruri pe care nu ți le explici”, spune Anca. Insistă că bucuria asta nu ține de bunăstare materială: „De multe ori, chiar sunt momente în care nu avem un leu în buzunar. Dar numai faptul că ne adunăm, că stăm într-un context, aduce bucurie, și bucuria vine cu inspirație.” Dă și un exemplu personal, despre o colegă de formare profesională care i-a oferit gratuit consultanță de business pe care Anca nu și-ar fi permis-o niciodată: „Partea de educație n-o privesc ca pe o cheltuială, o privesc ca pe o investiție.”

Care este cea mai emoționantă poveste a unui beneficiar care a schimbat-o și pe ea?

Povestea Mariei, o fetiță cu sindrom Down cunoscută acum peste zece ani, într-un centru educațional înființat de Anca — este, spune ea, momentul de cotitură din care s-a născut, indirect, întreaga idee a Casei Artis.

„Maria era una dintre fetițele care venea la mine la activități, printre alți copii cu dizabilități, și mi-a intrat în suflet, pur și simplu, nu știu de ce. M-a cucerit cu personalitatea ei, cu felul de a face lucrurile, de a zâmbi, de a glumi”, povestește Anca. Lucrând cu Maria, într-o zi i-a venit un gând care nu a mai părăsit-o: „Ce va face Maria când părinții ei nu vor mai fi? M-a ridicat efectiv din pat — a fost un moment de conștientizare profundă care m-a transformat.” A dus-o pe Maria la pictură, la cursuri de zumba, la prezentări de modă — „a devenit imaginea costumelor mele, acum peste 12-13 ani, când nu exista nici termenul de incluziune.” Fetița Maria, spune Anca, „acum e o domnișoară în toată regula” — iar de la ea a pornit gândul de a integra ce pot face persoanele cu dizabilități în produse reale: tablouri, bijuterii, obiecte textile, testate ani la rând prin standuri caritabile în comunitate. „Și practic, datorită Mariei am ajuns la ideea Casei Artis.”

Terapie prin artă și tangoterapie

Cum a descoperit arta ca terapie?

La fel ca antreprenoriatul social, arterapia nu a fost o descoperire intelectuală, ci recunoașterea, prin studiu formal, a unui lucru pe care Anca îl făcea deja instinctiv de ani de zile.

„Nu am găsit-o eu, m-a găsit ea pe mine. Am pornit întotdeauna de la ce fac natural, intuitiv, peste care am dublat cu multă învățare, studiu, documentare, certificare când a fost cazul. Am făcut formări în art-terapie, cursuri de tot felul, certificări, formări internaționale — și practic de aceea sunt art-terapeut”, explică ea.

Cum a ajuns la tangoterapie?

Printr-o combinație de talent artistic multiplu din copilărie — canto, teatru, dans — pe care a testat-o metodic, până a găsit exact domeniul în care simțea că poate merge mai departe decât un simplu hobby.

„M-am dus la ore de canto, am testat, la fel cu teatrul, cu dansul. Dar nu treceam de un anumit nivel și mi-am dat seama: nu e altceva, e altă cale. Nu mă vedeam cântând pe scenă”, povestește Anca despre explorările ei artistice de tinerețe, care au condus-o, în cele din urmă, spre dansul terapeutic.

Cum poate ajuta dansul un pacient cu Parkinson?

Tangoul are particularități fiziologice pe care alte forme de dans nu le au în aceeași măsură: îmbrățișarea constantă și contactul apropiat declanșează, spune Anca, un mecanism biochimic asemănător conexiunii dintre o mamă și copilul ei.

„Dacă dansul ajută în general, tangoterapia e mai specială, pentru că tangoul îmbină foarte multe din mișcările naturale ale corpului — pășim, îmbrățișăm. Căutăm îmbrățișarea de când ne naștem, la fel cum știm să mergem. În tango se stă foarte mult îmbrățișat, iar contactul acesta al inimilor creează un întreg mecanism transformator, un proces biochimic de eliberare a dopaminei și oxitocinei”, explică Anca. Proiectul ei de tangoterapie, coordonat prin ACIC (Asociația Cetățenilor Implicați în Comunitate Iași), a ajuns la a treia ediție, cofinanțată de Primăria Iași, cu 15 beneficiari — pacienți cu Parkinson și alte tulburări de mișcare, extinsă acum și către persoane în scaun cu rotile și pacienți oncologici, cu sesiuni gratuite atât fizic, cât și online.

Ce a simțit la prima sesiune de tangoterapie?

Emoție amestecată cu sindromul impostorului — pentru că era, spune ea, printre primii care aduceau acest tip de terapie în oraș, fără un precedent local pe care să se sprijine.

„A fost și sindromul impostorului care și-a făcut foarte mult prezența, pentru că eram deschizător de drumuri. M-am întrebat cine sunt eu să fac asta. De aici mi-am luat și curajul: știu asta, am învățat asta, am studiat asta — cineva trebuie să înceapă de undeva. Am dublat cu certificare ulterior, tocmai ca să fiu în postura de a-mi merita locul acolo”, povestește Anca. Rezultatele imediate în pacienți — mai ales la nivel psihologic, la persoane aflate în depresie accentuată care nu mai ieșeau din casă — au fost, spune ea, „ceva ce nu pot uita și ce mă face să continui”.

Cum răspunde dacă un medic spune că tangoterapia e doar un efect placebo?

Nu neagă scepticismul științific — dimpotrivă, spune că din exact acest motiv și-a dublat mereu practica intuitivă cu formări certificate și o componentă proprie de cercetare, ca să poată discuta de la egal la egal cu specialiștii din domeniul medical.

„Vor fi întotdeauna medici care spun că orice altceva decât spun ei e efect placebo, și e foarte bine că e așa, pentru că eu cred foarte mult în știință. De aceea tot ce am devenit am dublat cu multă muncă și certificare. Nu o spun cu superioritate, o spun cu ideea de a fi responsabili”, spune Anca. Anul acesta a transformat proiectul de tangoterapie într-o intervenție comunitară cu o componentă de cercetare proprie, „ca să venim să spunem negru pe alb că la noi, în Iași, tangoterapia are rezultatele astea, din motivele astea — inclusiv cu o certificare adusă de cercetare”.

Reciclare creativă, artizanat și Festivalul Strada cu Umbrele

De ce a ales reciclarea creativă și ce obiecte realizează?

Rădăcina vine tot din copilărie — dintr-o perioadă în care jucăriile erau puține și imaginația trebuia să compenseze, transformând orice obiect găsit afară într-un pretext de joacă și învățare.

„Reciclarea creativă vine tot din copilărie, pentru că noi n-aveam jucării atunci prea multe — ne jucam afară foarte mult, improvizam. Tu vezi cu ochii minții niște lucruri, îți imaginezi că acolo poate fi un castel, vii cu o creangă și o pui acolo, și dacă vezi că nu cade, înveți cum s-o pui — aia e o învățare, e matematică, e fizică, e chimie acolo”, explică Anca.

Cum pot fi educate generațiile tinere prin artizanat?

Nu prin discursuri despre valoarea meșteșugului, ci prin experiența directă: punând copilul să facă efectiv ceva cu mâinile lui, să vadă rezultatul și să simtă apartenența la un grup.

„În momentul în care vin și spun «artizanatul e…», s-ar putea să nu trezesc nicio curiozitate. Dar în momentul în care aduc un copil, îi arăt și îi dau posibilitatea să pună mâna să facă ceva, iese un lucru — cercei, coliere — și asta îi crește stima de sine, se simte competent. Și copiii sunt foarte pragmatici astăzi: înțeleg repede când din ceva pot câștiga ceva”, spune Anca, dând exemplul propriului fiu, pasionat de războiul de țesut.

Cum s-a născut Festivalul cu Umbrele?

Tot din nevoia de a recrea, la scară de stradă, obiceiul comunitar din copilăria ei — vecinii care se adună, contribuie fiecare cu ce are și transformă o stradă comercială aflată în declin într-un loc de întâlnire.

„Revin la copilărie, la nevoia asta de a fi împreună cu vecinii. Strada Lăpușneanu nu era foarte bine atunci — se plângeau comercianții că nu-i trafic. Domnul Grumăzescu, Dumnezeu să-l odihnească, ne-a zis: faceți ceva pe stradă, ca să nu moară. Ne-am pus cap la cap toți antreprenorii de acolo, fiecare a venit cu o idee, iar una dintre fete a primit de la un prieten din Portugalia poza unei străzi cu umbrele — și am zis hai să-i zicem și noi așa”, povestește Anca. Primul eveniment, „Strada cu umbrele de iubire”, a avut loc în 2016; al doilea an s-a transformat în festival, cu trei ediții pe Lăpușneanu, apoi pandemia a dus la relocare sub podul Băncilă. Festivalul e înregistrat marcă la OSIM și, spune Anca, a fost gândit ca „primul festival social” — fără invitați din afara comunității, ci exclusiv cu copii și antreprenori aflați la început de drum: „Ne-am asumat o cauză socială, tocmai pentru a stimula și a crea o comunitate care își susține copiii, indiferent că înseamnă copil-afacere, copil-antreprenor sau copil-artist.”

Provocările reale ale antreprenoriatului social

Ce sacrificii presupune acest drum?

„Sacrificiu” e un cuvânt pe care Anca îl respinge — preferă să vorbească despre alegeri conștiente, asumate cu toate consecințele lor, inclusiv în privința maternității.

„Sacrificiul îl văd ca fiind ceva de genul deținuților politici care și-au pierdut viața ca noi să avem dreptul să vorbim astăzi. Altfel, nimic din ce aleg să fac nu consider că e un sacrificiu, e doar o alegere”, spune Anca. Dă exemplul maternității: a ales să nu fie mamă mai devreme decât i-a dat Dumnezeu șansa, „tocmai pentru că simțeam că pierd ceva fiind mamă la momentele alea. Nu e o alegere pentru că în mod conștient aleg să stau sau să nu stau cu copilul meu — e o alegere, nu un sacrificiu, pentru că viața e cu alegeri.”

Ce înseamnă succesul într-o întreprindere socială?

Anca privește spre modelele consacrate din domeniu — în special Fundația Alături de Voi, promotoarea economiei sociale în România — dar recunoaște că succesul e mai greu de atins într-o țară fără o tradiție favorabilă acestui tip de antreprenoriat.

„Da, cu siguranță există succesul, pentru că spre ei ne uităm și noi — Fundația Alături de Voi din România sunt promotorii economiei sociale la noi și un reper în Europa de Est. Dovedesc prin tot ce fac că e posibil, chiar și într-o țară în care nu considerăm că avem tradiție în acest sens, nici mentalitatea nu e favorabilă, nici istoricul politic, economic sau social”, spune ea.

Care a fost primul ei proiect oficial de antreprenoriat social?

Deși activitatea ei caritabilă a fost constantă de ani de zile, Casa Artis este primul proiect „cu tot ce trebuie” — înființat printr-un concurs de finanțare de opt luni, alături de alți viitori antreprenori sociali.

„Toată activitatea mea a fost, practic, de antreprenoriat social — dar oficial, ca proiect de economie socială, e Casa Artis, întreprinderea socială înființată prin acceleratorul de întreprinderi sociale. Am intrat într-un concurs de proiecte care a durat opt luni, alături de mulți alți viitori antreprenori sociali, iar la final au câștigat 21 de proiecte. Am început anul trecut în ianuarie-februarie, rezultatele s-au anunțat în august, iar implementarea a început efectiv din octombrie”, povestește Anca.

Care a fost cea mai mare greșeală pe care a realizat-o?

Nu numește un eveniment anume, ci un tipar recurent: ignorarea propriei intuiții, chiar și atunci când o simte clar.

„Nu le-aș numi neapărat greșeli, dar dacă e să mă gândesc ce am greșit și continui să greșesc uneori, este să nu țin cont de instinctele mele — să nu-mi ascult intuiția, feelingul. Când sunt foarte ancorată și prezentă în mine, știu să iau deciziile corecte — o decizie corectă e una care are ca și consecință un flux, curge pur și simplu. Când nu-i așa, învăț niște lecții despre mine”, explică ea.

A pierdut bani pentru că a ales să rămână fidelă valorilor ei?

Da — dar nu doar din fidelitate față de principii, spune ea, ci și din obiceiul de a amâna investiția în propria educație, crezând că se poate descurca singură mai ieftin.

„O, da. Și bani am pierdut și pentru că, știi, avem vorba aia: suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine. De multe ori am zis «nu-mi permit să mă duc să învăț, lasă că știu eu, fac eu» — și s-a dovedit că, dacă mă străduiam să găsesc o soluție și să plătesc prețul pentru acea învățare, m-ar fi scutit de multe. Dar așa e viața, ca un joc de nu-te-supăra: mai accelerăm, mai sărim doi pași înapoi, dar important e că suntem în joc și continuăm”, spune Anca.

Dacă mâine Casa Artis nu ar mai aduce profit, ar continua?

Răspunsul e afirmativ, chiar dacă recunoaște că vremurile actuale nu sunt cele mai favorabile pentru lansarea unei întreprinderi sociale — și că exact în astfel de momente contează cel mai mult să rămâi în picioare.

„Eu spun așa: am o singură șansă, aceea de a reuși — și nu doar de a reuși, ci de a fi de succes, altă cale nu-i. Vremurile nu sunt tocmai favorabile, dar am învățat, pentru că am mai trecut prin astfel de momente, că nu e degeaba când se întâmplă un lucru așa — pentru că e ușor să reușești când toate-s pe masă. Provocarea e să rămâi în picioare și să mergi înainte atunci când e mai puțin”, spune Anca, citând-o pe o altă antreprenoare din România: „când se îngustează vârful, când te uiți în stânga-dreapta și nu-s așa mulți pe lângă tine, atunci prinzi curaj.”

De ce este mai ușor să donezi bani decât să angajezi o persoană vulnerabilă?

Pentru că donația e un gest punctual, fără urmări — pe când angajarea presupune o responsabilitate zilnică, recurentă, față de o persoană reală, cu un salariu și cu obligații fiscale care „nu cad din cer”.

„Donația o faci o dată și nu prea te interesează ce se întâmplă cu banii după. Angajarea unei persoane vulnerabile înseamnă să-ți asumi responsabilitatea acelei persoane, să plătești un salariu, niște dări la stat — și lucrurile astea trebuie produse de undeva. Asumarea asta e în fiecare zi. Avem momente când nici nu dormim noaptea, gândindu-ne cum mai găsim soluții”, spune Anca.

Mesaj pentru antreprenorii din România

Ce le-ar spune tuturor antreprenorilor din România despre puterea de a crea impact social, într-un minut?

Nu le-ar spune nimic — le-ar pune, în schimb, o întrebare care obligă la reflecție: cât valorează, de fapt, un minut sau chiar întreaga lor viață, și dacă merită să-și pună toată munca doar în ce fac chiar acum, fără o miză mai mare.

„Nu știu dacă le-aș spune ceva, cât i-aș întreba exact asta: cât valorează un minut din viața lor sau cât valorează viața lor, și dacă merită să pună tot ce fac toată viața lor în ce fac în momentul respectiv”, spune Anca.

Peste 20 de ani, ce ar vrea să existe în România datorită drumului pe care l-a ales?

Visul ei e vizual și concret: să meargă pe stradă și, în loc de cazinouri, păcănele și case de amanet, să vadă întreprinderi sociale — magazine, servicii, ateliere — care rezolvă probleme reale ale comunității și împart corect profitul între toți angajații.

„Visez să merg pe stradă și, în loc de cazinouri și case de amanet, să văd întreprinderi sociale: un magazin de pâine, unul de cosmetice, una care se ocupă de bătrâni, alta de persoane cu dizabilități, alta de copiii care se nasc cu piciorușele strâmbe. Dacă produci într-o întreprindere socială, crește profitul, iar 90% din el se împarte la toată echipa — se respectă mereu o proporție de unu la opt între primul din ierarhie și ultimul din grilă”, explică Anca.

A simțit vreodată că oamenii profită de bunătatea ei?

Reformulează întrebarea: nu vede lucrurile ca pe un abuz din partea altcuiva, ci ca pe o slăbiciune proprie — momente în care ea însăși a lăsat lucrurile să meargă altfel decât ar fi putut.

„Aș reformula: nu neapărat că au profitat de bunătatea mea, cât eu am lăsat lucrurile să fie altfel — a fost o slăbiciune a mea, îmi asum. Există persoane pe care nu le poți ajuta chiar dacă îți dorești. Cu cât înțelegem mai repede că ajutăm doar când ni se cere ajutorul, și că unii oameni, în ciuda oricărei intervenții, nu vor de fapt să fie ajutați, cu atât ne e mai bine și nouă”, spune Anca.

Cum își protejează echilibrul emoțional când lucrează zilnic cu povești dificile?

Prin investiție constantă și explicită în propria terapie — un proces personal pe care îl duce, fără întrerupere, din 2008.

„Am băgat mulți bani în treaba asta, în mine. Fiind terapeut, am început procesul terapeutic în 2008 și de atunci investesc constant: merg la ședințe de terapie, la intervizare, am făcut trei formări diferite în psihoterapie, una în România, două cu formatori din străinătate. Sunt în permanență în supervizare cu cineva mai competent și mai așezat emoțional decât mine, ca să mă poată ghida în momentele în care eu nu sunt bine cu mine”, spune Anca.

Care este cel mai greu „nu” pe care ar trebui să-l spună?

Recunoaște deschis că nu a învățat încă să spună nu — e un proces care, spune ea, încă e în desfășurare.

„Cred că mie… nu aș putea spune că am învățat s-o fac. Sunt momente când nu știu să spun nu, învăț, și e un proces care continuă”, spune Anca.

Dacă ar putea obliga fiecare director general din România să petreacă o zi la Casa Artis, ce ar vrea să vadă?

Nu obligația în sine — ci dorința autentică de a veni. Iar odată ajunși acolo, ar vrea ca acești directori să simtă grija reală pentru oameni, empatia din spatele fiecărei activități și impactul concret pe care Casa Artis îl are asupra unei străzi întregi.

„Doar să vrea să vină — și ar simți singuri ce aș vrea eu să vadă: grija reală pe care o avem pentru fiecare dintre noi, convingerea din care am făcut lucrurile, empatia reală și din tot sufletul, bucuria cu care se lucrează, entuziasmul cu care venim în fiecare zi la servici. Și, cu rol de observator, cum tot ce facem acolo are un impact asupra altor oameni — că practic schimbăm o stradă”, spune Anca.

Care este cea mai mare lecție pe care persoanele vulnerabile o pot oferi antreprenorilor din România?

Că te schimbă, pur și simplu, dacă ești dispus să te lași schimbat — dar mulți antreprenori privesc persoanele cu dizabilități „cu superioritate”, ca pe ceva îndepărtat de lumea lor. Pentru aceștia, Anca folosește un argument pragmatic, nu emoțional.

„Am întâlnit antreprenori care privesc, să spun cu eleganță, cu superioritate persoanele cu dizabilități, dar n-ar lua-o niciodată în calcul.” Unuia care a întrebat-o direct „de ce te zbați dacă tu nici măcar n-ai așa ceva în familie”, Anca i-a răspuns în logica lui — a banilor: „Copiii dumneavoastră, protejați, cresc în paralel cu copiii care nu au dreptul la educație. Toți vor îmbătrâni și cineva va trebui să ne dea o pensie — copiii din bula dumneavoastră, împreună cu ceilalți copii. Suntem datori să avem grijă unii de alții, fiecare cum poate.”

Dacă ar putea lansa mâine un proiect fără limită de buget, cum ar arăta?

Nu ar construi ceva nou de la zero, ci ar amplifica ce există deja — mergând în toată lumea să vorbească despre Casa Artis și despre valorile din spatele ei, folosind aceeași logică pe care Henry Ford o aplica marketingului.

„Aș merge în toată lumea și aș vorbi despre Casa Artis — și nu doar despre Casa Artis, ci despre toate valorile astea, cu exemple concrete. M-am gândit la ce spunea Ford: dacă aș avea 10 dolari, de doi mi-aș cumpăra creioane și de opt aș face marketing ca să vând aceste creioane. De banii nelimitați aș educa — aș merge să inspir oamenii să înmulțească, cât pot ei de mult, astfel de locuri”, spune Anca.

Întrebarea pe care nimeni nu i-a pus-o niciodată — și planurile pentru perioada următoare

Ce întrebare și-ar fi dorit să primească într-un interviu și nu i-a adresat-o nimeni până acum?

Are, de fapt, două: una foarte practică — ce face concret în perioada următoare — și una foarte personală, despre propria identitate de gen, pe care nimeni nu i-a pus-o niciodată direct.

„Fiind foarte pragmatică, mi-aș fi dorit să mă întrebe cineva ce facem foarte concret în perioada următoare. Dar, dacă stau să mă gândesc bine, mi-aș fi dorit să mă întrebe cineva dacă îmi convine că m-am născut femeie. Nu m-a întrebat nimeni niciodată lucrul ăsta”, spune Anca.

Ce face concret Casa Artis în perioada următoare?

Relansează, la scară mai mare, un eveniment de socializare comunitară numit „SocializARTE în cartierul meu” — cu recurență săptămânală și lunară, sub podul Băncilă, cu obiectivul declarat de a transforma acea zonă în prima stradă de impact social din România.

„Am lansat un eveniment care s-a mai întâmplat prin 2022, dar acum îl extindem și îl reluăm: SocializARTE în cartierul meu. Se va desfășura cu recurență în fiecare miercuri, de la 18 la 22, și în fiecare ultim weekend din lună, până în octombrie inclusiv”, povestește Anca. Scopul e să readucă oamenii afară din case — bătrâni singuri, mame cu copii care se descurcă greu, familii izolate — „ideea de a se întâlni om cu om, nu cu ochii în telefoane, de a cultiva din nou încrederea în oameni.” Anca dezvăluie, „în premieră”, un obiectiv pe termen lung: „Ne dorim să transformăm strada de sub podul Băncilă în prima stradă de impact social din țară, din Iași măcar — în ideea în care oamenii, când intră acolo, să nu iasă la fel, ci să plece cu un gând bun, cu o îmbrățișare, cu un ajutor.”

I-ar conveni să se fi născut bărbat?

Dacă i s-ar fi pus întrebarea în urmă cu mulți ani, spune Anca, ar fi răspuns că și-ar fi dorit să fie bărbat — dar astăzi o vede mai degrabă ca pe o curiozitate despre o experiență pe care nu a trăit-o, nu ca pe o nemulțumire față de propria identitate.

„Dacă mi-ar fi adresat cineva întrebarea asta acum mai mulți ani, aș fi spus că mi-aș fi dorit să fiu bărbat. Dar e ceva ce mi-aș dori să pot experimenta — mi-aș dori ca măcar o zi să mi se dea șansa asta, de a vedea cum e să fii bărbat”, spune Anca.

Întrebări frecvente despre Anca Ciliac Casa Artis

Cine este Anca Ciliac?

Anca Ciliac este art-terapeut, antreprenor social și fondatoarea Casei Artis, o întreprindere socială din Iași. Este director de proiecte, parteneriate și PR la Asociația Cetățenilor Implicați în Comunitate (ACIC) Iași și coordonează, printre altele, proiecte de tangoterapie și Festivalul Strada cu Umbrele.

Ce este Casa Artis?

Casa Artis este o întreprindere socială din Iași, un centru de rezidență artistică pentru educație nonformală, terapie ocupațională și terapie prin artă, care combină ateliere de meșteșuguri tradiționale, producție de obiecte handmade și un magazin caritabil, cu scopul de a angaja și sprijini persoane vulnerabile, în special tineri cu dizabilități.

Ce este antreprenoriatul social?

Antreprenoriatul social este un model de afaceri care generează profit ca orice firmă clasică, dar reinvestește cea mai mare parte a acestuia — de regulă circa 90% — într-o misiune socială asumată de companie, spre deosebire de antreprenoriatul clasic, unde profitul revine integral acționarilor.

Care este diferența dintre un ONG și o întreprindere socială?

Un ONG face bine prin donații — strânge fonduri de la terți și le direcționează spre cauze sociale. O întreprindere socială generează ea însăși venituri printr-o activitate economică proprie și reinvestește o parte semnificativă din profit în misiunea socială asumată.

Ce este terapia ocupațională?

Terapia ocupațională este o activitate care crește starea de bine a unei persoane, oferindu-i un scop și ajutând-o să evite consecințele lipsei totale de activitate — folosită, la Casa Artis, prin ateliere de țesut, olărit, pictură și alte meșteșuguri.

Cum ajută tangoterapia pacienții cu Parkinson?

Tangoterapia folosește îmbrățișarea constantă și contactul apropiat specific dansului argentinian pentru a declanșa un mecanism biochimic (eliberare de dopamină și oxitocină) care reduce simptomele și îmbunătățește starea psihologică a pacienților cu Parkinson și alte tulburări de mișcare.

De ce este mai ușor să donezi bani decât să angajezi o persoană vulnerabilă?

Pentru că donația este un gest punctual, fără urmări administrative, în timp ce angajarea unei persoane vulnerabile presupune o responsabilitate zilnică și recurentă — un salariu, obligații fiscale și un cadru de lucru adaptat nevoilor persoanei respective.

Casa Artis în cifre

Surse: Radio Iași, CASPA și declarațiile Ancăi Ciliac în podcastul Fabricat în RO.

Despre podcastul Fabricat în RO: acest episod face parte din seria de podcasturi Podcast cu antreprenori și producători români, în care Adrian Ambrose stă de vorbă cu oameni care construiesc afaceri și proiecte cu impact real în România. Dacă ești antreprenor sau producător român și vrei să-ți spui povestea, poți afla mai multe despre pachetele de promovare pe pagina dedicată antreprenorilor sau ne poți scrie prin formularul de contact.